Cum se pleca în State în anii ’90?

Am mai regăsit un text scris în anii ’90 care la o primă vedere poate să pară hilar. Astăzi, compatrioții noștri pot călători oriunde, oricînd, deși e adevărat că pentru a ajunge în SUA încă au nevoie de viză. Însă se pot stabili în orice țară din Europa, ceea nu se întîmpla în anii ’90. Iar libertatea de mișcare e incomparabilă. Eu nu am ajuns niciodată în America și adevărul este că nici nu-mi mai doresc.   

Mai nou, românii se dau în vînt după Coca-Cola, se înfundă cu hamburgeri, părinţii organizează zilele de naştere ale copiilor la McDonald’s, perechi de tineri îşi petrec seri romantice prin fast-food-uri, sărbătorim cu tam-tam Valentine’s Day şi ne punem măşti de Halloween, vocabularul ni s-a îmbogăţit cu expresii şi cuvinte gen cool, week-end, good luck!etc. – şi exemplele pot continua la nesfîrşit. Mirajul ţării de dincolo de Ocean rămîne actual: românul, căzut în admiraţia Statuii  Libertăţii, se visează pe plajele însorite ale Californiei, cu buzunarele doldora de parai cash şi de card-uri, savurînd un cocktail la umbra palmierilor şi plănuind diverse business-uri care-l vor face bogat. Plecînd de la deviza „Adevărata viaţă e în State!”, o grămadă de indivizi găsesc modalităţi ca să ajungă acolo şi să rămînă forever. Înainte era mai mult un drum imaginar: fugeai peste graniţă, făceai cîte o haltă în Turcia sau în Italia, apoi traversai Atlanticul, cereai azil politic, statul american îţi arăta bunăvoinţă şi, în cîteva luni, te trezeai cu două maşini second hand, o parcelă de pămînt identică cu cea a vecinului, o casă din prefabricate şi un cîine. Însă, după 1989, procedurile s-au complicat, iar blîndul Ben, americanul obişnuit, n-a mai privit acest exod cu aceeaşi îngăduinţă.

Dar românii nu se lasă bătuţi prea uşor, aşa că cei care doresc să-şi ia zborul au început să-şi amintească de rudele îndepărtate şi de prietenii stabiliţi în SUA de pe timpul regimului comunist. Au restabilit contacte şi au cerut chemări. Cel mai important pas: procurarea vizei de turist. Te poţi prezenta la ambasada americană, la un interviu, contra sumei modice de 45 USD, şi întreaga artă este să convingi că nu eşti un posibil emigrant. „Încă de la început m-a dezamăgit modul în care s-a desfăşurat interviul“, povesteşte Cristi, care a trecut de patru ori pe la ambasadă şi nu a reuşit să obţină permisul de intrare în Heaven. „Stai în picioare în faţa unui ghişeu, ca la poştă, şi ţi se pun cîteva întrebări foarte generale, eşti măsurat ca la abator, din cap pînă-n picioare, de către slujbaşul american, apoi afli că eşti rejected fără alte explicaţii. Eu am avut ghinionul să nimeresc mereu acelaşi funcţionar. A treia oară cred că i-am inspirat milă, căci mi-a făcut şmechereşte cu ochiul şi mi-a zis: «Mai veniţi o dată; data viitoare vă garantez că o luaţi!». Aşa că încă 45 de parai şi acelaşi care mă întreabă rece: «Situaţia dvs. s-a mai schimbat între timp?». Ce să se schimbe? N-aveam firmă, n-aveam casă, n-aveam cont în bancă... Bineînţeles, din nou rejected...”

Să presupunem că perseverezi şi obţii viza. Odată ajuns pe pămînt american, se iveşte principala problemă: cum să rămîi, dacă se poate, legal. Cea mai la îndemînă variantă: căsătoria, chiar şi de formă, însă eşti obligat să nu divorţezi timp de patru ani. Liviu şi-a găsit nevastă americancă, cei doi au bătut palma, în joc fiind suma de 5.000 USD (în rate). Calvarul lui Liviu a început, însă, după nuntă. Statul american te verifică, la răstimpuri, dacă ţi-ai pus pirostriile din dragoste curate și nu din alte interese. „Îi cheamă pe însurăţei la diverse interviuri unde îi întreabă, pe fiecare separat, dacă folosesc acelaşi prosop, ce culoare are hîrtia igienică din baie, de cîte ori îşi schimbă el chiloţii pe săptămînă şi ce tampoane foloseşte ea”, scrie Liviu într-o scrisoare trimisă acasă.

Poţi păcăli Guvernul american şi prin modalităţi mai „umane”: îţi plăteşti cîteva luni de studii, iei calificative bune şi vor insista ei să te păstreze acolo sau obţii o viză de şedere pe o perioadă (ne)limitată, H1B, dacă devii angajatul unei firme sau companii care garantează pentru tine sau... Loteria vizelor. Luci(ana) a cîştigat întîmplător şi, cu cîteva săptămîni înainte de a pleca definitiv, şi-a găsit bărbatul mult visat, pe Bogdan, care s-a amorezat subit de ea şi a început să-i cînte: „Păi, dacă pleci, io cui rămîn?”. S-a pus repede de-o nuntă, iar acum, după patru ani de zile, au trimis o fotografie cunoscuţilor: ei doi, graşi şi fericiţi, în costume de baie, la piscina vilei din Chicago.

Pentru a nu fi nevoiţi să treacă oceanul pe vapor, în containere, o parte din cei care au plecat aderaseră, în România, la diverse grupuri şi secte de pocăiţi, căci se ştie că „fraţii din toată lumea se ajută între ei”. Din păcate, însă, odată ajunşi în State, nu mai pot scăpa de surîzătorii şi săritorii „fraţi”. „Mi-apar la ora 6 dimineaţa la uşă ca să se ofere să-mi tundă peluza. Bineînţeles, asta presupune ca, a doua zi, să-i repar şi eu acoperişul lui John, să-i plimb căţelul lui Peter şi să nu uit să fiu mereu prezent la întruniri şi la biserică”, aflăm de la Sandu, plecat de șase ani, ateu convins.

Oricum, românul, inventiv din naştere, se descurcă în orice situaţie și ajută și pe alții aflați la ananghie. Un exemplu ar fi cel a lui Daniel, absolvent al celor patru clase primare şi, în prezent, patronul uneia dintre cele mai mari firme de construcţii din Atlanta. Absolut întîmplător, în timp ce construia un pălăţel în stil „gotic” pentru un celebru boxer, a cunoscut un profesor universitar din Cluj venit să-şi petreacă concendiul în State. Daniel l-a plăcut din prima pe dom’ profesor şi i-a propus: „Dacă tot staţi p-aici degeaba, de ce să nu vă angajez io, la negru, la mine la firmă? Nu trebuie să faceţi mare lucru, mai împingeţi o roabă, mai căraţi o găleată cu var, da’ să ştiţi că plătesc bine...”. Profu’ a acceptat şi, după ce s-a întors din vacanţă, şi-a cumpărat la Cluj un apartament şi o maşină nouă.

Doi ardeleni, ajunşi instalatori în Florida, au fost chemaţi de un tînăr cuplu tot de români să repare o ţeavă de la baie. După ce au studiat îndelung problema, au spart vreo doi pereţi şi au ciocănit în alţi trei, văzînd că apa încă ţîşneşte ca dintr-o fîntînă arteziană, cei doi s-au scărpinat în cap şi au tras concluzia: „Cură, you know?”.

Secvenţă din Manhattan. Un doctor român ce-şi avea cabinetul la etajul al cincisprezecelea al unui zgîrie-nori primeşte un telefon şi aude o voce care ţipă pe româneşte în receptor: „Alo, dom’ doctor? Sînt io, Melu!”. Doctorul, stupefiat: „Care Melu?”. „Cum care Melu?! Al lui Gărgăriţă...” Doctorul nu se mai oboseşte să recunoască personajul şi întreabă care-i motivul telefonului. Melu: „Păi, am o problemă cu Miss...”. Doctorul află în scurt timp că Miss este logodnica lui Melu şi îi fixează o programare. Peste cîteva zile apare Melu cu cîteva paporniţe în care se află cartuşul cu ţigări şi o sticlă cu ceva. Şi fără Miss. „Am lăsat-o în maşină, jos, că n-aveam unde să parchez.” „Care era problema cu Miss?” „E, ne-am certat şi noi ca îndrăgostiţii şi i-am tras o palmă, iar acu’ nu mai aude cu urechea stîngă...” Doctorul insistă pe lîngă Melu s-o cheme pînă sus pe Miss ca s-o consulte. Melu deschide geamul, îşi bagă două deşte în gură şi trage o fluierătură de surzeşte tot Manhattan-ul şi pe Miss de cealaltă ureche, cea dreaptă. Totuşi Miss, o româncă în colanţi ciclam, coboară din maşină şi-i face bucuroasă semne lui Melu pe care-l zăreşte la etajul 15. Astfel, exemplele pot continua, căci românul, odată ajuns cetăţean american, face tot posibilul să-şi uite limba şi obiceiurile, dar năravurile şi le păstrează.

Un popă din Maramureş, vrînd să închirieze un apartament în San Francisco, după ce vede casa, care e mobilată, hotărăşte: „E O.K.! O iau, da’ nu păstrez decît madrazurile!” (mattress = saltea în limba engleză).