Cabana Caraiman

Publicat în Dilema Veche nr. 979 din 12 ianuarie – 18 ianuarie 2023
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg

Anul trecut, prin primăvară, am scris un text în Dilema veche despre nostalgiile mele legate de munte, dar mai ales despre cabanele turistice din Munții Bucegi care au început să dispară una cîte una sau să devină hoteluri de lux pentru excursioniști de ocazie. La puțină vreme, m-a sunat violonistul Alexandru Tomescu, un vechi cititor al revistei noastre, care mi-a spus că mi-a citit articolul și mi-a mărturisit că tocmai a cumpărat cabana Caraiman. I-am simțit încîntarea și entuziasmul din voce, iar mie mi s-a părut o mare trăsnaie – ce naiba să faci cu o cabană din vîrful muntelui, veche de aproape o sută de ani? Pentru cei care nu știu, cabana încheie traseul de patru-cinci ore de pe Valea Jepilor și se află pe platoul Bucegilor, chiar pe buza prăpastiei, „la marginea pantei abrupte”, cum cîntam noi odinioară în „Rîpa”, un imn neoficial al munțarilor din adolescența mea. Ești la 2.000 de metri deasupra lumii „civilizate”, orașul Bușteni se vede mic și insignifiant undeva jos, chiar în față ai o perspectivă asupra Munților Baiului, se vede și vîrful Ciucaș, undeva în stînga. Nu se ajunge acolo decît cu piciorul, doar vara – în cele două luni în care nu e zăpadă, poți ajunge cu un jeep pe versantul de alături. Sau cobori tot pe jos de la telecabină. 

Nicăieri nu am simțit un munte mai sălbatic decît la cabana Caraiman, simți hăul, abruptul, aproape de tine țopăie caprele negre. Vara, cînd la București sînt 40 de grade, aici sînt 16. Îmi amintesc că atunci cînd urcam pe Jepii Mici, cabana apărea de departe pe culme, ca un scop final al călătoriei, o ultimă casă primitoare de la capătul lumii.  

Cabana Caraiman a fost ridicată în 1937 de către un grup de liceeni îndrăgostiți de munte de la Liceul „Mihai Viteazul“ – „Grupul alpin brav“ ce avea să devină Clubul Carpatin Român. S-a construit cu mari eforturi din cauza lipsei de fonduri și a condițiilor dificile de lucru, muncitorii abandonau repede lucrările și plecau. Un fragment din istoria cabanei care m-a emoționat: „În toamna anului 1937, cabana era aproape gata și toți doreau ca, în cel mai rău caz, de Anul Nou, aceasta să fie inaugurată. Doar că visteria clubului era golită și funicularul de la Bușteni nu mai funcționa de ceva vreme. Așa că s-a trecut la căratul cu spinarea a păturilor și diferitelor obiecte de mobilier, lenjerie și menaj, în parte luate de pe acasă și donate: pături, cearșafuri, oale, farfurii etc. Organizați în caravane de cîte 15-20 băieți și fete, membri ai asociației, în frunte cu comitetul conducător, s-au pornit în zilele lui octombrie, pe vreme de burniță, negură și vînt rece cu spic de zăpadă, la înzestrarea cu cele necesare a interiorului cabanei. Nimeni dintre aceia care s-au zbătut ca adăpostul turistic săfie ridicat nu s-au gîndit atunci că scriau o filă de neuitat din cartea istoriei turismului românesc. Cu lacrimi în ochi de emoție și bucurie, membrii Clubului Carpatin Român au sărbătorit, în preajma Anului Nou, inaugurarea modestei, dar cochetei cabane Caraiman”.

Tot modestă și cochetă, cabana de acum arată la fel ca în 1937, o cabană de munte în adevăratul sens al cuvîntului, cînd ajungi acolo senzația este una de întoarcere în timp. O întoarcere în timp a fost și pentru mine revenirea la cabană după douăzeci de ani, chiar în ajunul Anului Nou. Nu știu alții cum sînt, însă eu am o relație specială cu muntele, deși – e adevărat – e una mai mult nostalgică pentru că, odată cu vîrsta și cu comoditățile aferente, am devenit un pantofar în toată regula, adică „specia” pe care o uram cel mai mult atunci cînd încă mai urcam pe munte. Să ne înțelegem, pantofarul e cel care vine la munte cu încălțăminte neadecvată, se deplasează maximum 20 de metri în jurul cabanei sau al telecabinei ca „să admire natura” de la înălțime, eventual a ajuns pînă acolo ca să mănînce un grătar și să bea o bere. (Vai, ce rușine mi-a fost acum cînd am pornit-o pe traseu cu o poșetă atîrnată de gît! Dar și cu pantofi de drumeție, e adevărat, de la Decathlon, dar pentru vară, iar unul mi-a rămas înfipt în zăpadă.) Ai mei m-au cărat pe munte, în Bucegi, de pe la 3-4 ani, uneori în spate, cînd unul, cînd altul, fără să fie neapărat niște oameni sportivi, însă muntele era pe vremea aceea una dintre puținele modalități de a te mișca fără constrîngeri, de a te simți liber și de a consuma energia unui copil. Și mereu, la capătul drumului, exista cîte o cabană din asta unde te aștepta o ciorbă caldă, un ceai cu rom – pentru ai mei, pentru mine un Brifcor sau uneori chiar și un Pepsi, alteori nimic, pentru că existau cabane unde bătea un vînt al sărăciei exact ca în galantarele de la Alimentara, de pildă la cabana Omu nu-mi amintesc să fi găsit niciodată ceva comestibil. An de an, în ultima decadă a comunismului, ajungeam pe rînd la toate cabanele din Munții Bucegi, la Cuibul Dorului și la Vîrful cu Dor (care nu mai există), la Babele și la Omu, uneori chiar și o drumeție ușoară pînă la Piscul Cîinelui din Sinaia (proprietate privată acum) era suficientă ca să te bucuri un pic de munte și să ai un scop al drumeției. Însă doar Mălăiești și Caraiman erau cabanele „adevărate”, relativ izolate, în sălbăticie, acolo se spuneau povești – te pîndeau pericole la tot pasul, auzeai de oameni care au luat-o pe nu știu ce brînă și au căzut în prăpastie, urși „feroce” dădeau iama în sarsanalele bieților turiști cazați la cort. Pentru mine muntele a însemnat, de fapt, o întreagă mitologie (și nu m-a interesat niciodată din punct de vedere tehnic, al dificultății traseului sau al performanței), iar aceasta s-a amplificat în adolescență, cînd am intrat în grupurile de munțomani, a fost completată de nopți la priciuri unde ne făceam singuri focul în sobă, de trasee pe viscol cu vizibilitate zero, de tristețea de a pierde o amică pe brîna mare care a făcut un pas greșit și a căzut două sute de metri în gol, de poveștile cabanelor care au ars imediat după 1990, de hornurile Mălăieștiului și de „să ne logodim, iubito, pe vîrful Bucșoiului”. Pentru că mai era și caietul de cîntece, de fiecare dată cînd ajungeam la cîte o cabană, după ce ne instalam, apărea și o chitară și începeam să lălăim la nesfîrșit aceleași cîntece de munte, aceeași „Rîpa” cu străinul care poposește la un han, la marginea pantei abrupte. 

M-am tot întrebat ce i s-o fi năzărit lui Alex Tomescu să cumpere cabana Caraiman. Orice artist de vîrsta lui, care e și vîrsta mea, de altfel, își dorește o viață cît mai comodă, în afara concertelor și a obligațiilor contractuale, și mai degrabă și-ar cumpăra o casă prin Grecia sau Italia unde să meargă și să se relaxeze. Alex mi-a zis că și-ar dori să demonstreze că se poate face și altfel de turism montan în România, în fond muntele nu e o afacere, și să formeze o comunitate în jurul cabanei, atît de artiști, cît și de oameni de munte, ceea ce s-a și întîmplat într-un timp relativ scurt. Însă abia după ce am ajuns la cabană, pe care am regăsit-o neschimbată, însă mai confortabilă ca la începuturile ei, cînd mi-am dat seama că Alex și cei care l-au ajutat au cărat noile obiecte „de mobilier, lenjerie și menaj” cu spinarea, la fel ca în 1937 (iar pe pereții din sala de mese sînt inclusiv caricaturi originale ale lui Ion Barbu, „barburismele” noastre din Dilema veche), cînd l-am văzut cum merge după apă la un izvor care nu era deloc aproape, cu bidoanele, pentru că țeava de apă înghețase, cum gătește pentru oaspeții lui de pe munte, în mare parte niște străini, și cum se culcă tîrziu în noapte, după ce toți turiștii au adormit, ca să se asigure că totul e în ordine, că nu smulge vîntul ferestre și obloane, dar se trezește în zori ca să vadă răsăritul și caprele negre, am înțeles. Alex Tomescu, un mare artist, a cumpărat cabana Caraiman ca să-i redea un suflet, iar acest soi de idealism atît de rar întîlnit în zilele noastre merită toată admirația. 

În prima zi a anului 2023, doi părinți care semănau cu părinții mei de acum 40 de ani au urcat cu copilul lor pe munte ca să-i facă o plăcere sau ca să-i consume energia, habar n-am, au ajuns  fără să anunțe pe nimeni la cabană și nu îndrăzneau să intre. I-a întîmpinat Alexandru Tomescu: „Haideți înăuntru, e deschis... Puteți bea un ceai, o ciocolată caldă!”. Nu știu ce era în mintea copilului de acum, dar poate că această mică întîmplare a fost de-ajuns ca pe viitor să iubească muntele și să fie convins că există mereu o ultimă casă primitoare, chiar și la capătul lumii.

Cea mai bună parte din noi jpeg
Prietenia între femei – un mit?
Marile bucurii și marile tristeți le cam ducem de unii singuri.
Zizi și neantul jpeg
Zăpadă și săpuneală
Săpuneala era, negreșit, un mini-ritual pre-sexual.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Diete și cîteva gînduri despre nutriție
● Orice dietă implică renunțarea la alcool. Eu nu beau decît vin, dar e bună și o bere. Pînă aici! Nu vreau să fiu un om slab, sănătos, dar trist.
E cool să postești jpeg
Cînd aduci munca acasă
Există, bineînțeles, avantaje clare ale muncii de acasă. Și pentru angajați, și pentru angajatori.
p 20 Kierkegaar WC jpg
Maestrul Kierkegaard
Într-o anumită împrejurare, Wittgenstein a observat: „Un gînditor religios onest este ca un funambul.
„Voi cine spuneţi că sînt?“ O pledoarie jpeg
Ineditele lui Eliade
E un eveniment care, sper, i-ar fi plăcut lui Eliade, pentru că e o confirmare a importanței arhivei pe care o evoca recurent, aproape obsesiv, în jurnalele sale, știind ce a lăsat în ea.
p 24 M  Plesu jpg
Cu ochii-n 3,14
Dialog între un tată și un fiu (la vîrsta inocenței), în autobuz. Tatăl: „Merg să-i iau lu’ mami ceva.“ Fiul: „Ce?“ Tatăl: „Niște cizme.“ Fiul: „De ce?“ Tatăl: „Nu, că nu găsesc.“ Memorabil. (D. S.)
Cea mai bună parte din noi jpeg
Cînd v-ați simțit singuri ultima dată?
Te poți simți însingurat într-o mare de oameni, dacă relațiile cu ei nu sînt potrivite.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Cum se pleca în State în anii ’90?
Astfel, exemplele pot continua, căci românul, odată ajuns cetăţean american, face tot posibilul să-şi uite limba şi obiceiurile, dar năravurile şi le păstrează.
E cool să postești jpeg
Vînzătorul nostru, stăpînul nostru
Rămîne însă o întrebare: politețea, grija, respectul sînt oare condiționate de bani sau derivă din calitatea umană?
p 20 jpg
Incultură religioasă şi incultură universitară
Numeroasele miniaturi ilustrative preiau, alături de modele musulmane, imagistică de tip budist chinez şi creştin bizantin.
Theodor Pallady jpeg
Un iluminist evreu în Țara Românească
Cronica relațiilor dintre români și evrei a fost uneori armonioasă, alteori convulsivă și tragică, în funcție de contexte sociale, dinamici ideologice și evoluții geopolitice inevitabil fluctuante.
index jpeg 3 webp
Cîtă nefericire în urbea lui Bucur!
La noi, aici, în București și în anul de grație 2023, sub ce pictăm oamenii sfîșiați, absurd, de haite, pe cîmpurile năpădite de buruieni ale unui oraș care agonizează fără să o știe?
p 24 M  Plesu jpg
Cu ochii-n 3,14
Cehoaica Vera Czernak n-a mai suportat infidelitățile soțului ei, așa că într-o zi a decis să se arunce de la balcon. A căzut exact peste soțul ei care tocmai se întorcea acasă. El a murit, ea a supraviețuit.
Cea mai bună parte din noi jpeg
„Ei fac din noapte ziuă ş-a zilei ochi închid”
După ce vorbeam, mă culcam la loc. Nu i-am zis niciodată, dar se pare că știa. Mai tare decît cronotipul (și decît majoritatea lucrurilor) rămîne iubirea, se pare.
Zizi și neantul jpeg
Dimineți de iarnă
Mă făcea să simt că pămîntul nu-mi fuge de sub picioare. Că lucrurile pot avea sens și pot fi la locurile lor.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
La munca de jos
Oare n-ar trebui, la vîrsta lor, să plece în niște excursii ca să vadă lumea, să-și cumpere autorulote cum fac pensionarii din Germania, să-și petreacă revelioanele prin insule cu o climă mai blîndă?
E cool să postești jpeg
Bătaia e ruptă de rai – chipuri ale răului
Grăitoare pentru acest comportament defensiv este, de altfel, și zicala românească „Bătaia e ruptă din rai”, în fapt, o legitimare a violenței.
p 20 WC jpg
Democrația și Biserica în secolul XXI
Așa cum participarea demos-ului la viața cetății e însăși democrația, participarea laicatului la viața Bisericii e însuși creștinismul.
„Voi cine spuneţi că sînt?“ O pledoarie jpeg
Benedict al XVI-lea
Aproape intactă mi-a rămas, după zece ani, amintirea ultimei slujbe pe care a prezidat-o la San Pietro, în Miercurea Cenușii.
p 24 M  Plesu jpg
Cu ochii-n 3,14
La știrile TV, imagini dintr-un supermarket și apoi opinia unei fete de la carne, despre cum mai merge vînzarea acum, după ce s-a încheiat iureșul sărbătorilor: „E foarte scăzută un picuț“. (D. S.)
Cea mai bună parte din noi jpeg
Comoara e pretutindeni
Încerc să împing frica mult în fundul rucsacului, undeva între sacul de dormit și polarul de rezervă, amintindu-mi că o să fie vocală, dar n-o s-o las să conducă.
Zizi și neantul jpeg
Tache și cenușiul
Interesant e că pînă și în amintitrile mele culoarea paltonului său a rămas incertă: uneori mi-l amintesc gri, alteori negru.
E cool să postești jpeg
Seducția pesimismului
Seducția pesimismului e mare. Abandonul e mai facil decît lupta.

Adevarul.ro

image
Iarna se dezlănțuie. Viscol puternic în România: harta celor mai afectate zone. Anunțurile meteorologilor
Iara se dezlănțuie în următoarele ore. Meteorologii au emis sâmbătă mai multe avertizări cod galben şi portocaliu de ninsori şi de vânt puternic pentru cea mai mare parte a ţării. Vremea rea pune stăpânire pe România.
image
Cât pot să ceară meseriașii pentru o casă simplă, la roșu. „Nu te mai droga, frățică!”
Un român a postat un anunț în care s-a interesat cât ar putea să-l coste o casă de 80 de metri pătrați, pe un singur nivel. Printre răspunsuri, au fost și unele cu totul surprinzătoare.
image
Prima autostradă din România, construită la dorința lui Ceaușescu. În cât timp a fost gata și care era viteza maximă de deplasare
Autostrada Bucureşti-Piteşti, cea mai veche din România, a fost finalizată în doar cinci ani, între 1967 şi 1972, din ordinul lui Nicolae Ceauşescu. Astăzi se împlinesc 56 de ani de la începerea lucrărilor de construire.

HIstoria.ro

image
Moartea căpitanului Valter Mărăcineanu, un erou al Războiului de Independență
Muzeul Militar Naţional „Regele Ferdinand I” deține în patrimoniul său o fotografie inedită a eroului român Valter Mărăcineanu.
image
Armata lui Vlad Ţepeș: Arme și echipamente
Cu toată lipsa de piese originale din epocă, putem reface echipamentul și armamentul trupelor lui Vlad Ţepeș, bazându-ne pe puținele piese existente, pe sursele pictate și scrise și pe comparații cu zonele din jur.
image
Sfârșitul Bătăliei de la Stalingrad: Capitularea mareșalului Paulus
În timpul nopții de 30 spre 31 ianuarie 1943, Brigada 38 Motorizată, având atașate companiile de geniu, a încercuit zona din jurul Pieței Eroilor Căzuți și magazinul Univermag, întrerupând legăturile telefonice dintre comandamentul mareșalului Friedrich Paulus și unitățile subordonate.