Cabana Caraiman

Anul trecut, prin primăvară, am scris un text în Dilema veche despre nostalgiile mele legate de munte, dar mai ales despre cabanele turistice din Munții Bucegi care au început să dispară una cîte una sau să devină hoteluri de lux pentru excursioniști de ocazie. La puțină vreme, m-a sunat violonistul Alexandru Tomescu, un vechi cititor al revistei noastre, care mi-a spus că mi-a citit articolul și mi-a mărturisit că tocmai a cumpărat cabana Caraiman. I-am simțit încîntarea și entuziasmul din voce, iar mie mi s-a părut o mare trăsnaie – ce naiba să faci cu o cabană din vîrful muntelui, veche de aproape o sută de ani? Pentru cei care nu știu, cabana încheie traseul de patru-cinci ore de pe Valea Jepilor și se află pe platoul Bucegilor, chiar pe buza prăpastiei, „la marginea pantei abrupte”, cum cîntam noi odinioară în „Rîpa”, un imn neoficial al munțarilor din adolescența mea. Ești la 2.000 de metri deasupra lumii „civilizate”, orașul Bușteni se vede mic și insignifiant undeva jos, chiar în față ai o perspectivă asupra Munților Baiului, se vede și vîrful Ciucaș, undeva în stînga. Nu se ajunge acolo decît cu piciorul, doar vara – în cele două luni în care nu e zăpadă, poți ajunge cu un jeep pe versantul de alături. Sau cobori tot pe jos de la telecabină. 

Nicăieri nu am simțit un munte mai sălbatic decît la cabana Caraiman, simți hăul, abruptul, aproape de tine țopăie caprele negre. Vara, cînd la București sînt 40 de grade, aici sînt 16. Îmi amintesc că atunci cînd urcam pe Jepii Mici, cabana apărea de departe pe culme, ca un scop final al călătoriei, o ultimă casă primitoare de la capătul lumii.  

Cabana Caraiman a fost ridicată în 1937 de către un grup de liceeni îndrăgostiți de munte de la Liceul „Mihai Viteazul“ – „Grupul alpin brav“ ce avea să devină Clubul Carpatin Român. S-a construit cu mari eforturi din cauza lipsei de fonduri și a condițiilor dificile de lucru, muncitorii abandonau repede lucrările și plecau. Un fragment din istoria cabanei care m-a emoționat: „În toamna anului 1937, cabana era aproape gata și toți doreau ca, în cel mai rău caz, de Anul Nou, aceasta să fie inaugurată. Doar că visteria clubului era golită și funicularul de la Bușteni nu mai funcționa de ceva vreme. Așa că s-a trecut la căratul cu spinarea a păturilor și diferitelor obiecte de mobilier, lenjerie și menaj, în parte luate de pe acasă și donate: pături, cearșafuri, oale, farfurii etc. Organizați în caravane de cîte 15-20 băieți și fete, membri ai asociației, în frunte cu comitetul conducător, s-au pornit în zilele lui octombrie, pe vreme de burniță, negură și vînt rece cu spic de zăpadă, la înzestrarea cu cele necesare a interiorului cabanei. Nimeni dintre aceia care s-au zbătut ca adăpostul turistic săfie ridicat nu s-au gîndit atunci că scriau o filă de neuitat din cartea istoriei turismului românesc. Cu lacrimi în ochi de emoție și bucurie, membrii Clubului Carpatin Român au sărbătorit, în preajma Anului Nou, inaugurarea modestei, dar cochetei cabane Caraiman”.

Tot modestă și cochetă, cabana de acum arată la fel ca în 1937, o cabană de munte în adevăratul sens al cuvîntului, cînd ajungi acolo senzația este una de întoarcere în timp. O întoarcere în timp a fost și pentru mine revenirea la cabană după douăzeci de ani, chiar în ajunul Anului Nou. Nu știu alții cum sînt, însă eu am o relație specială cu muntele, deși – e adevărat – e una mai mult nostalgică pentru că, odată cu vîrsta și cu comoditățile aferente, am devenit un pantofar în toată regula, adică „specia” pe care o uram cel mai mult atunci cînd încă mai urcam pe munte. Să ne înțelegem, pantofarul e cel care vine la munte cu încălțăminte neadecvată, se deplasează maximum 20 de metri în jurul cabanei sau al telecabinei ca „să admire natura” de la înălțime, eventual a ajuns pînă acolo ca să mănînce un grătar și să bea o bere. (Vai, ce rușine mi-a fost acum cînd am pornit-o pe traseu cu o poșetă atîrnată de gît! Dar și cu pantofi de drumeție, e adevărat, de la Decathlon, dar pentru vară, iar unul mi-a rămas înfipt în zăpadă.) Ai mei m-au cărat pe munte, în Bucegi, de pe la 3-4 ani, uneori în spate, cînd unul, cînd altul, fără să fie neapărat niște oameni sportivi, însă muntele era pe vremea aceea una dintre puținele modalități de a te mișca fără constrîngeri, de a te simți liber și de a consuma energia unui copil. Și mereu, la capătul drumului, exista cîte o cabană din asta unde te aștepta o ciorbă caldă, un ceai cu rom – pentru ai mei, pentru mine un Brifcor sau uneori chiar și un Pepsi, alteori nimic, pentru că existau cabane unde bătea un vînt al sărăciei exact ca în galantarele de la Alimentara, de pildă la cabana Omu nu-mi amintesc să fi găsit niciodată ceva comestibil. An de an, în ultima decadă a comunismului, ajungeam pe rînd la toate cabanele din Munții Bucegi, la Cuibul Dorului și la Vîrful cu Dor (care nu mai există), la Babele și la Omu, uneori chiar și o drumeție ușoară pînă la Piscul Cîinelui din Sinaia (proprietate privată acum) era suficientă ca să te bucuri un pic de munte și să ai un scop al drumeției. Însă doar Mălăiești și Caraiman erau cabanele „adevărate”, relativ izolate, în sălbăticie, acolo se spuneau povești – te pîndeau pericole la tot pasul, auzeai de oameni care au luat-o pe nu știu ce brînă și au căzut în prăpastie, urși „feroce” dădeau iama în sarsanalele bieților turiști cazați la cort. Pentru mine muntele a însemnat, de fapt, o întreagă mitologie (și nu m-a interesat niciodată din punct de vedere tehnic, al dificultății traseului sau al performanței), iar aceasta s-a amplificat în adolescență, cînd am intrat în grupurile de munțomani, a fost completată de nopți la priciuri unde ne făceam singuri focul în sobă, de trasee pe viscol cu vizibilitate zero, de tristețea de a pierde o amică pe brîna mare care a făcut un pas greșit și a căzut două sute de metri în gol, de poveștile cabanelor care au ars imediat după 1990, de hornurile Mălăieștiului și de „să ne logodim, iubito, pe vîrful Bucșoiului”. Pentru că mai era și caietul de cîntece, de fiecare dată cînd ajungeam la cîte o cabană, după ce ne instalam, apărea și o chitară și începeam să lălăim la nesfîrșit aceleași cîntece de munte, aceeași „Rîpa” cu străinul care poposește la un han, la marginea pantei abrupte. 

M-am tot întrebat ce i s-o fi năzărit lui Alex Tomescu să cumpere cabana Caraiman. Orice artist de vîrsta lui, care e și vîrsta mea, de altfel, își dorește o viață cît mai comodă, în afara concertelor și a obligațiilor contractuale, și mai degrabă și-ar cumpăra o casă prin Grecia sau Italia unde să meargă și să se relaxeze. Alex mi-a zis că și-ar dori să demonstreze că se poate face și altfel de turism montan în România, în fond muntele nu e o afacere, și să formeze o comunitate în jurul cabanei, atît de artiști, cît și de oameni de munte, ceea ce s-a și întîmplat într-un timp relativ scurt. Însă abia după ce am ajuns la cabană, pe care am regăsit-o neschimbată, însă mai confortabilă ca la începuturile ei, cînd mi-am dat seama că Alex și cei care l-au ajutat au cărat noile obiecte „de mobilier, lenjerie și menaj” cu spinarea, la fel ca în 1937 (iar pe pereții din sala de mese sînt inclusiv caricaturi originale ale lui Ion Barbu, „barburismele” noastre din Dilema veche), cînd l-am văzut cum merge după apă la un izvor care nu era deloc aproape, cu bidoanele, pentru că țeava de apă înghețase, cum gătește pentru oaspeții lui de pe munte, în mare parte niște străini, și cum se culcă tîrziu în noapte, după ce toți turiștii au adormit, ca să se asigure că totul e în ordine, că nu smulge vîntul ferestre și obloane, dar se trezește în zori ca să vadă răsăritul și caprele negre, am înțeles. Alex Tomescu, un mare artist, a cumpărat cabana Caraiman ca să-i redea un suflet, iar acest soi de idealism atît de rar întîlnit în zilele noastre merită toată admirația. 

În prima zi a anului 2023, doi părinți care semănau cu părinții mei de acum 40 de ani au urcat cu copilul lor pe munte ca să-i facă o plăcere sau ca să-i consume energia, habar n-am, au ajuns  fără să anunțe pe nimeni la cabană și nu îndrăzneau să intre. I-a întîmpinat Alexandru Tomescu: „Haideți înăuntru, e deschis... Puteți bea un ceai, o ciocolată caldă!”. Nu știu ce era în mintea copilului de acum, dar poate că această mică întîmplare a fost de-ajuns ca pe viitor să iubească muntele și să fie convins că există mereu o ultimă casă primitoare, chiar și la capătul lumii.