Care prost recunoaște că-i prost?

Răspunsul pare la mintea cocoșului – nici unul! Sînt convinsă că cei mai mulți dintre voi veți susține că, pe parcursul vieții, ați cunoscut cel puțin o duzină de proști. Cine n-a dat verdicte, cine n-a zis-o la un moment dat pe șleau despre o altă persoană, un cunoscut, uneori o rudă sau chiar un prieten apropiat: cutare e prost? E prost de dă în gropi. (La cîte gropi sînt pe șoselele patriei noastre, presupun că sîntem o nație întreagă de proști, pentru că toți am dat în ele, din cînd în cînd.) Totuși, cum se poate măsura prostia? Oare coeficientul de inteligență, clasicul IQ, e suficient pentru a împărți oamenii în proști și deștepți? Există un etalon al prostiei, un sistem de referință? Îmi amintesc că notele și calificativele pe care le primeam la școală delimitau clar elevii proști de cei deștepți, însă acum nu mai sînt atît de convinsă că acei copii din ultimele bănci care luau constant note de 3 și de 4 erau cu adevărat proști. Poate erau doar leneși, dezinteresați, poate nu se puteau încadra într-un sistem de învățămînt strîmb cum era al nostru, poate că aveau probleme emoționale. Totuși, în memoria mea, ei au rămas pentru totdeauna „niște proști” și mi se pare nedrept. Uneori mă întreb care a fost traseul lor, dincolo de corigențe și de notele de 3 și de 4. Ce au reușit în viață? Însă chiar dacă aș afla, de pildă, că unul dintre ei a ajuns un om de afaceri de succes, în ciuda „prostiei” lui aparente de pe vremea cînd era copil, pentru mine tot „un prost” va rămîne. Pentru că e foarte ușor să pui etichete și, de regulă, nu le mai scoți.           

● Prostul satului. De cele mai multe ori, prostia se confundă cu lipsa de educație. Cu ignoranța. Prostimea locuiește în mediul rural, în vreme ce „dăștepții” s-au ajuns la oraș sau în Capitală. De-a lungul timpului, am făcut multă muncă de teren în satele românești și am învățat o lecție – să nu subestimez niciodată istețimea țăranului român. Am întîlnit mulți oameni neștiutori (ăsta e cuvîntul) care nu puteau lega o frază în limba română fără să facă greșeli de exprimare. Genul de oameni care nu știau nici măcar pe ce continent se află țara noastră. Desigur, inițial i-am calificat drept proști, apoi m-au surprins cu cîte o sclipire de istețime neașteptată. În plus, mulți au o inocență, o puritate pe care noi, deștepții de la oraș, am pierdut-o. Mi-am dat seama că „prostia” e altfel la țară și se raportează în mod direct la mediul în care trăiesc. Sînt oameni cu patru clase, dar care cunosc natura după semnele ei, știu să se poarte cu animalele, practică meșteșuguri care dacă nu ar fi fost ei s-ar fi pierdut de mult. Toate acestea necesită un anumit gen de inteligență și de intuiție. 

● Prost cu diplomă. Mult mai grav se manifestă prostia la oraș, în medii de intelectuali, chiar academice, printre așa-zișii oameni „cu scaun la cap” (fantastică expresie!). Pentru că e plin de prostie acolo. Și de impostură. Dacă „prostia” de la țară e cumva inofensivă, cea a oamenilor despre care se presupune că au citit ceva la viața lor devine periculoasă. Am o „prietenă” virtuală pe care am păstrat-o în listă doar ca văd cît de departe merge. Profesoară la un liceu de top, deci un om cu o responsabilitate mai mare ca noi, ceilalți, formează caractere. Și scriitoare pe deasupra, și nu scrie rău deloc, are talent. În pandemie, a început mai întîi cu „botnița”, apoi cu o furie îndreptată împotriva „înțepaților”... mă rog, să zicem că aici lucrurile sînt mai relative, fiecare are dreptul la o opinie, iar societatea a fost oricum divizată. Însă a continuat cu războiul din Ucraina care nu ar fi tocmai un război și că ce vedem la TV e cam fake. Apoi, cu Roexit și ura față de Uniunea Europeană (sînt absolut sigură că nu o plătește nimeni, sînt doar convingerile ei). Și în ziua de azi scormonește pe Internet după tot felul de morți suspecte pe care le pune pe seama vaccinului și le prezintă cu un mic sentiment de triumf: v-am zis eu? Nu-și dă seama cît de mult alunecă în ridicol, nu neapărat prin ceea ce susține, cît prin atitudinea sa, pentru că sînt destui care să o aplaude și să o distribuie. Am vrut să-i scriu de cîteva ori, dar m-am lăsat păgubașă, mi-am dat seama că îmi pierd timpul. Ei bine, cum poți califica așa ceva din punct de vedere al prostiei?             

# Proști, dar mulți. Revenim la ignoranți, pentru că există momente în care „prostia” lor ne afectează pe toți pentru că se multiplică. De exemplu, cînd vine vorba de momentele electorale. S-a întîmplat în istoria recentă a acestei țări ca „prostia” unora să afecteze în mod decisiv viitorul altora (s-a întîmplat și în istoria altor țări cu locuitori, cel puțin la o primă vedere, mai deștepți decît noi). Și atunci ne întrebăm: chiar orice prost trebuie să aibă drept de vot? Desigur, e un apanaj al democrației. Atunci putem spune că un sistem democratic încurajează, de fapt, prostia și manifestările ei? Sînt oameni mai deștepți decît mine care pot răspunde la această întrebare.       

● Prostia e omenească? Desigur, cu toții am fost proști cel puțin o dată în viață. Cu toții am făcut tîmpenii, lucruri negîndite, nu îndrăznesc să le număr pe ale mele, de pildă. Situații în care am acționat impulsiv, am jignit poate fără să-mi dau seama, am făcut alegeri aiurea. Cei mai mulți dintre noi nu am reușit să învățăm din greșelile altora, nici măcar din propriile noastre greșeli, repetîndu-le în mod sistematic. Dar avem o zicală care să ne scuze – „unde e minte, e și prostie”. Oare? Nu cumva prostia caracterizează în mod fundamental specia umană? Nu cumva toți sîntem, de fapt, niște proști?

● A face pe prostul. Uneori mi se pare o atitudine sănătoasă: folosindu-te de ea, poți trece prin viață ca peștele prin apă. Proștii, de obicei, sînt lăsați în pace. Și de șefi – dă-l naibii, că-i prost! –, și de cei pe care ți-ar face plăcere să-i ignori, dar nu știi cum. Și, în fond, cui trebuie să demonstrezi că ești deștept? Și la ce bun? O altă atitudine pe care am început să o aplic cu succes în ultima vreme am învățat-o mai demult de la un fost funcționar la stat, cu funcție de conducere, care a ieșit liniștit la pensie, cu o avere bunicică și mai ales cu un psihic de invidiat: „Nu da din cur, dacă nu te f... nimeni!”. Puteți să le încercați pe amîndouă, sînt balsam pentru stres.   

● Prost, dar bun. Aveam cîndva un amic care mă tot suna să ne întîlnim, pentru că alții îl evitau. La început, nu înțelegeam de ce, era un om la locul lui, parolist, nu făcea rău nimănui, ba chiar îți sărea în ajutor dacă aveai nevoie. La un moment dat, mi-am dat seama că s-ar putea să fi fost perceput de ceilalți ca un mare prostovan. Vorbea mult și despre lucruri pe care nu le cunoștea bine, rîdea în cele mai nepotrivite momente și făcea el însuși glume proaste la care nu rîdea nimeni. Nu-l plăcea nici o fată, deși nu arăta prea rău. Deși făcea lucrurile corect, nu avea succes în meseria lui. Nu mă gîndisem niciodată că ar fi fost un prost doar pentru că era un om bun. Mi-am dat seama că nu mă deranjează atît prostia, cît răutatea și mitocănia.    

● Prostul, dacă nu e fudul... Am cunoscut la un moment dat un jurnalist care credea că le știe pe toate. De la politică internă și externă la economie, filme, muzică clasică. Se credea enciclopedie, ce mai! Orice subiect se deschidea într-o discuție, omul își apăsa un buton interior și începea să peroreze, nu mai aveai loc de el. O placă stricată pe care se îngrămădiseră de-a valma date, informații, citate din clasici. Avea o memorie bună, învățase totul prin mimetism, de altfel școala românească îl încurajase în acest sens. Am început să-l evit. După un timp, l-am văzut la TV, ajunsese vedetă. 

● Prost ca noaptea. De unde și pînă unde noaptea e proastă? Parcă nu era un sfetnic bun? Mă rog, încurcate sînt căile prostiei.