„Casa aceasta mai are și alte încăperi? Oare ai căutat peste tot?” un dialog cu Valentin Radu ARSENE, psihoterapeut
Ce înseamnă trecutul personal în psihoterapie?
Conform teoriei moderne, omul este un construct bio-psiho-social, adică o colecție formată din informațiile biologice(genetice), experiențele din interacțiunea cu mediul și aspectele psihologice, cum ar fi temperamentul și personalitatea. Prin urmare, trecutul personal reprezintă toată acea zestre care ne formează ca ființă unică, alcătuită din bagajul moștenit de la predecesorii noștri, peste care se adaugă situațiile trăite, împletite în stilul personal de procesare și înțelegere.
Acest trecut poate să fie explicit, adică îl putem rememora și povesti, sau implicit, inconștient. De asemenea, poate fi atît narativ, o poveste care formeaza eul nostru semantic, cît și procedural, adică expresia comportamentelor învățate care au devenit automate și la care nu trebuie să ne gîndim în prezent atunci cînd le executăm. Trecutul este, la fel de bine, însuși corpul nostru fizic. La fel ca inelele de creștere din trunchiul copacilor care indică vîrsta, dar și povestea anilor mai buni sau mai răi, mai ploioși sau mai secetoși, dacă sîntem atenți, corpul spune povestea moștenirii genetice, a stilului de viațăși a experiențelor prin care a trecut, prin forma și textura sa, prin pozițiile preferate și atitudinile posturale, ca să nu mai vorbim de suferințele sale, vizibile sau nu.
Mintea gîndește cu tot corpul. Se știe acum cît de mult este influențată starea noastră psihică de calitatea somnului, de nivelul de hidratare, de gradul de activitate fizică și de substanțele consumate. Orice evaluare modernă în psihoterapie va ține cont de aceste aspecte ca factori cauzali sau de menținere a problemelor psihologice. Fără să exagerez, pot spune căîntregul corp reprezintă atît forma fizică, cît și sediul inconștientului nostru, adică al trecutului personal.
În general, ești obișnuit ca terapeutul să-ți spună: principalele cauze ale problemelor tale de acum sînt în trecut (în copilărie). Cît de adevărat este?
În dezvoltarea umană, sînt două perioade fundamentale: copilăria mică și adolescența. După acestea, „trecutul” se acumulează prin relevanța emoțională pe care au avut-o întîmplările pe care le-am trăit.
A fost o întreagă dezbatere despre rolul trecutului în psihoterapie, dar în sine este o falsă problemă pentru că vine dintr-o neînțelegere. După cum știm, nici viitorul, nici trecutul nu există în realitate și pînă acum nimeni nu a călătorit în timp. Poeta Ana Blandiana are o exprimare minunată atunci cînd spune: la urma urmei, a-ți imagina înseamnă a-ți aminti. Această idee o voi continua spunînd că a-ți aminti este o experiență prezentă. Prin urmare, atît îngrijorările proiectate în viitor, cît și suferințele întîmplărilor trecute sînt fenomene psihologice prezente.
Psihicul nostru este ca o casă foarte mare, cu multe etaje și nenumarate camere cufundate în întunericul inconștientului, iar în acest spațiu vast, conștiința este ca lumina unei lumînări. De cele mai multe ori, clienții care vin la terapie au încercat deja să înțeleagă și să rezolve problema cu care se confruntă, dar nu au reușit. Treaba terapeutului este să întrebe: unde ai căutat pînă acum? Casa aceasta mai are și alte încăperi? Oare ai căutat peste tot? Sau să încurajeze clientul sădeschidă și ușile pe care le-a evitat. Scopul este de a descoperi conținuturi uitate care să contribuie la noi feluri de a privi problema cu care se confruntă.
Prin urmare, trecutul în psihoterapie este doar un alt cuvînt pentru „în altă parte” și „altfel”, adică acolo unde nu sînt eu. Situația traumatică face ca părțile rănite ale eului nostru să fie rupte și prinse în experiențe trecute pe care le trăiește într-un prezent continuu, ca într-un purgatoriu. De aici înțelegem că, pînă nu vindecăm trauma, experiența trecută este doar un prezent paralel care ne bîntuie, manifestîndu-se atunci cînd ceva din viața cotidiană acționează ca declanșator (trigger).Acest fenomen face ca la nivelul percepției identității să nu putem sta liniștiți din două motive. Primul ar fi că există o parte a sinelui care lipsește, iar al doilea, că există o încărcătură de suferință care se retrăiește necontrolat.
Vindecarea vine după ce procesăm durerea și ne recuperăm părțile eului din acele bule de experiență și lăsăm cu adevărat trecutul să devină trecut.
Cum ne împăcăm cu trecutul nostru? Cum îl acceptăm?
Trecutul nu are nevoie de acceptarea noastră ca să se fi întîmplat. Fac această precizare pentru că psihicul are puterea de a nega realitatea, de a se amorți și de a se iluziona. În realitate, dificultatea este de a ne accepta pe noi înșine așa cum sîntem, cu consecințele experiențelor prin care am trecut. Împăcarea cu trecutul este, de fapt, împăcarea cu un prezent dureros și este un proces emoțional, mai curînd decît cognitiv, iar deseori este un proces de doliu pentru a integra o pierdere, ca de exemplu: o șansă, o persoană, o parte a corpului nostru, o posesiune materială, o poziție socială, încrederea, speranța, tinerețea sau sănătatea. Dar pentru a putea face un proces sănătos este necesar mai întîi să ne punem în siguranță, adică să creștem suficient pentru a lua distanță față de situațiile care ne-au rănit deoarece problemele nu pot fi depășite fiind la același nivel de înțelegere la care au apărut.
interviu realizat de Adina POPESCU
Foto: wikimedia commons