Sărbători reloaded

Publicat în Dilema Veche nr. 976 din 22 decembrie – 28 decembrie 2022
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg

Pentru mine, sărbătorile de iarnă sînt toate la fel. Iată o scurtă trecere în revistă a sărbătorilor pe care le-am consemnat în diferite texte, de-a lungul anilor.

 1998. Micii întreprinzători, de meserie zugravi, șoferi etc., dar implicați într-o mare afacere de tip „network marketing”,au sărbătorit Crăciunul împreună, „la un club select”. Distracția a costat 10 euro de persoană, dar a meritat, căci era singura ocazie să-și scoată costumele de la naftalină și să se laude cu vînzările din ultimele luni. Au venit chiar și cîteva respectabile pensionare care au povestit pe un soi de podium, chiar sub pomul de Crăciun, cum stau ele acasă și dau telefoane cu care atrag clienții și cum își triplează pensia fără să facă mai nimic. „Poveștile de succes” au înlocuit deja poeziile învățate pe de rost pe care i le spui Moșului ca să dovedești că ai fost cuminte. Copiii nu au primit carioci și ascuțitoare, ci șampoane care dublează volumul părului și cele mai bune creme antirid.

 Piața Universității, final de an 2004. La ora 23,30, circulația nu este încă întreruptă pe bulevardul Magheru, dar jandarmii au împrejmuit zona. Puștimea se înghesuie în fața scenei unde cîntă Voltaj. Cineva mai precaut îmi țipă în ureche: „Nu mergem acolo pentru că la doișpe toți încep să se îmbrîncească, să se pupe și se bălăcească în șampanie!”. Așadar, rămînem într-un grup nu foarte compact și destul de decent, poziționat strategic undeva în față la Inter. Scena se vede dintr-o parte, nu se aude nimic din cauza petardelor. Nehotărîții nu știu încă dacă „să rămînă aici sau să meargă dincolo”, adică în Piața Revoluției. „Stai, mă, aici, că vine și Băscosu!”, urlă o tipă, cocoțată pe umerii prietenului ei. Aproape fiecare are cîte o sticluță de tipul pet, dosită într-un buzunar, din care ia cîte un gît, la răstimpuri. Cei care n-au se simt frustrați și iau cu asalt singurul butic non-stop din zonă care își face vînzare cît pentru un an. Doi soți mai în vîrstă împart o sticlă de whisky, sorbind cîte o gură din dop, pe care și-l trec unul altuia. Cîțiva scot din genți pahare de cristal, pregătite pentru „șampanie”. E fără un sfert. Cîntă fanfara, apoi prin mulțime se dau coate: a venit președintele țării. Din poziția în care sîntem, îi reperăm un sfert din chelie și un braț care se agită. Desigur, nu auzim nimic. Primele artificii au fost deja lansate. Îl lăsăm în pace pe președinte și ne uităm la ceas. Nimeni nu mai numără secundele rămase, probabil că s-au numărat deja ceva mai în față, deoarece cîțiva au furat startul și au destupat deja sticlele. Un sfert de oră de învălmășeală și de artificii, apoi cei de la Universitate se mută în Piața Revoluției și invers, cu speranța că spectacolul va continua. Petardele și-au atins apogeul. Te simți ca în Bagdad, la transmisiunile în direct ale lui Adelin Petrișor. 

 25 decembrie 2007, ora 10,30. Oraşul pustiu îţi dă o senzaţie stranie. E aproape aceeaşi ca aceea din visul personajului principal din filmul Vanilla Sky: un New York terifiant, părăsit de oameni şi de maşini, fără zgomote, fără trafic, doar panouri publicitare pe care se derulează spoturi ale unei civilizaţii dispărute peste noapte. Însă Bucureştiul nu e New York-ul din coşmarul lui David Aames, nici măcar străzile, piaţetele şi clădirile nu sînt la fel, iar Crăciunul de aici nu are nimic cinematografic. De după colţurile blocurilor încep să apară bătrîni în papuci care îşi plimbă cîinii, apoi tineri în căutarea vreunui butic deschis ca să-şi cumpere ţigări, prin balcoane se zăresc siluete de femei care golesc butoaiele cu zeamă de varză sau duc în casă încă un bidon cu vin. O maşină porneşte abia la a patra cheie. E ger. Beculeţele colorate de pe la geamuri încă clipesc stins. La farmacia care îşi respectă programul non-stop, un bărbat cu o mină suferindă cere Furazolidon. „Nu vreţi mai bine Mezim Forte? E mai bun!”, îl întreabă farmacista. Bărbatul e de acord, cei doi schimbă zîmbete complice. 

Spre searăoraşul, mai ales în centru, începe să se anime. Sînt grupuri care în pas de plimbare se îndreaptă spre Piaţa Unirii. Au aflat ei că acolo e un soi de orăşel al copiilor. Împing cărucioare sau îşi ţin copiii înfofoliţi în braţe. În intersecţie, doi agenţi încurcă traficul. Mulţimea se scurge pe trecerea de pietoni spre parcul luminat doar de bradul care nu mai este cel mai înalt din Europa, ca anul trecut şi de coroniţele roşii. În momentul în care ajung în spaţiul destinat „tîrgului de Crăciun”, oamenii încep să se învîrtă în cerc în jurul patinoarului artificial de unde se aude o muzică tehno asurzitoare.   

2014. Mă întorceam acasă pe scurtăturile pe care le știu, printre blocurile „din spate” ale Căii Moșilor, străbătînd ganguri cu miros de latrină comunitară și traversînd alei înțesate de mașini parcate. Dacă „la stradă” se simte oarecum atmosfera sărbătorilor de iarnă, mai vezi beculețe puse de primărie, vreun brad care tronează într-o intersecție mai mare, oameni cărîndu-și propriii brazi cumpărați din Obor, vreo tonetă cu chiloți și sutiene roșii, Moși Crăciun cățărîndu-se pe pereții unei vitrine, aici, „la dos”, nu se simte nimic – doar întuneric și frigul amurgului timpuriu de decembrie. Nu există nici o sărbătoare și nici nu va exista vreodată. Însă aud un zvon de muzică stranie. Inițial am crezut că e muzică de circ, dar apropiindu-mă mi-am dat seama că era jazz în toată regula. Un jazz adaptat, „de sezon” – „Santa Claus is coming to town”. Și suna al naibii de bine. La un colț, mă întîlnesc cu protagoniștii. Sînt doar trei – doi suflători (clarinet și trompetă) și o chitară, însă par o întreagă orchestră. Sînt foarte tineri, probabil studenți și poartă niște tichiuțe roșii, improvizate. Mă îndoiesc că mulți dintre locatarii blocurilor „din spate” de pe Calea Moșilor vor scoate capul pe geam ca să-i vadă, dar cu siguranță vor auzi „gălăgia” oarecum intrigantă pe care o fac. Nu sînt colindele de la televizor cu care s-au obișnuit, e altceva. Nu e Hrușcă, cel pe care, de la întîi decembrie, îl auzim obsesiv în toate magazinele Mega Image, cu clasicul „linu-i lin”. Nu e „O, ce veste minunată!”, nu că aș avea ceva împotriva acestui colind care păstrează ceva luminos, liniștit și arhaic. Cei trei instrumentiști transmit însă o bucurie care depășește granițele orașului, este bucuria universală a Crăciunului. Iar dacă închid ochii și fac abstracție de blocuri, ganguri și mașini parcate, pot să mă simt oriunde în lumea asta: în București, la Paris, la Berlin sau la New Orleans. Habar n-am dacă băieții ăștia cîștigă ceva cu muzica lor sau o fac just for fun. Însă mie mi-au dat o speranță că sărbătorile românești înseamnă mai mult decît sarmaua, șoriciul, țuica și chemarea ambulanței din cauză de preaplin.

 2016. În acea zi de final de decembrie, jumătate din Piața Obor era beată pulbere. Începînd cu băieții din hala de pește care oricum sînt cam tot timpul beți, pentru că acolo e cel mai frig și trebuie să aibă mereu un „încălzitor“ în dotare, și sfîrșind cu mușteriii pensionari care au ieșit să facă ultimele cumpărături pentru Anul Nou și tîrîie după ei o sacoșă de cîrpă cu două țeline. Pe la tarabe, precupețe cu ochii sticlind își aruncă una alteia replicile cu venin pe care s-au abținut să le spună tot anul. Doi băieți „de la cartofi“ îl cară pe un al treilea în spate, ca pe un sac de cartofi, desigur. Îl duc la crîșmă, să-i ia o cafea sau poate o bere, de ce nu, ca să-și mai revină. În fond, trebuie să ajungă și ei acasă, doar n-o să-i prindă Anul Nou pe drumuri. Un nene se clatină lîngă ultimii brazi jumuliți, cei care nu s-au vîndut de Crăciun, și se uită prostit la oamenii care trec. O femeie și un bărbat, minoritari, „de la linguri de lemn“, se ceartă ca la ușa cortului. E o beție generală, dușmănoasă și tristă, toate frustrările lui 2016 ies acum la iveală. Dar cele rele să se spele. Piața se golește treptat, negustorii se mai dreg cu una mică și pleacă lăsînd în urma lor aceleași gunoaie, nici o femeie de serviciu nu apare ca să strîngă după ei. La o pală de vînt, cartoane și pungi goale își iau zborul, plutesc indecise prin aer. Mai rămîn doar vînzătorii ambulanți de petarde, care-și fac rondul de seară și mormăie cu voci joase, ca să nu-i audă polițiștii din preajmă: „Bombe, bombe, bombe avem!“. 

Cea mai bună parte din noi jpeg
„Te pot suna un minut?“
Am încercat să înțeleg de unde provine această anxietate și am descoperit cîteva posibile cauze.
Zizi și neantul jpeg
Primăvară și sărbători
În timp ce lumea de atunci își răcea gura în dezbateri intense, industria de Sf. Valentin înflorea.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Pisica
A fost atît de specială încît eu, timp de trei ani, n-am știut dacă sînt om sau pisică.
E cool să postești jpeg
Normalitatea anormalității noastre
Zilnic, doar în Capitală, zeci de oameni sînt mușcați de cîini, vagabonzi sau care, chipurile, au stăpîni care îi lasă „liberi”.
p 20 WC jpg
Religia între pandemie şi război
De cîţiva ani încoace, avem de trăit două crize acute, globale.
Theodor Pallady jpeg
Rezonanța culturală a lemnului
Tot ce e cu adevărat tradițional măsoară acest eon silvestru, inaugurat după descoperirea focului, care îi este deopotrivă origine și capăt.
p 24 M  Plesu jpg
Cu ochii-n 3,14
● Un cuplu a divorțat după ce au descoperit că fiecare avea o aventură online cu celălalt sub nume false. Probabil au divorțat ca să poată fi, în sfîrșit, împreună și să-și consume adulterul. (M. C.)
Cea mai bună parte din noi jpeg
Prietenia între femei – un mit?
Marile bucurii și marile tristeți le cam ducem de unii singuri.
Zizi și neantul jpeg
Zăpadă și săpuneală
Săpuneala era, negreșit, un mini-ritual pre-sexual.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Diete și cîteva gînduri despre nutriție
● Orice dietă implică renunțarea la alcool. Eu nu beau decît vin, dar e bună și o bere. Pînă aici! Nu vreau să fiu un om slab, sănătos, dar trist.
E cool să postești jpeg
Cînd aduci munca acasă
Există, bineînțeles, avantaje clare ale muncii de acasă. Și pentru angajați, și pentru angajatori.
p 20 Kierkegaar WC jpg
Maestrul Kierkegaard
Într-o anumită împrejurare, Wittgenstein a observat: „Un gînditor religios onest este ca un funambul.
„Voi cine spuneţi că sînt?“ O pledoarie jpeg
Ineditele lui Eliade
E un eveniment care, sper, i-ar fi plăcut lui Eliade, pentru că e o confirmare a importanței arhivei pe care o evoca recurent, aproape obsesiv, în jurnalele sale, știind ce a lăsat în ea.
p 24 M  Plesu jpg
Cu ochii-n 3,14
Dialog între un tată și un fiu (la vîrsta inocenței), în autobuz. Tatăl: „Merg să-i iau lu’ mami ceva.“ Fiul: „Ce?“ Tatăl: „Niște cizme.“ Fiul: „De ce?“ Tatăl: „Nu, că nu găsesc.“ Memorabil. (D. S.)
Cea mai bună parte din noi jpeg
Cînd v-ați simțit singuri ultima dată?
Te poți simți însingurat într-o mare de oameni, dacă relațiile cu ei nu sînt potrivite.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Cum se pleca în State în anii ’90?
Astfel, exemplele pot continua, căci românul, odată ajuns cetăţean american, face tot posibilul să-şi uite limba şi obiceiurile, dar năravurile şi le păstrează.
E cool să postești jpeg
Vînzătorul nostru, stăpînul nostru
Rămîne însă o întrebare: politețea, grija, respectul sînt oare condiționate de bani sau derivă din calitatea umană?
p 20 jpg
Incultură religioasă şi incultură universitară
Numeroasele miniaturi ilustrative preiau, alături de modele musulmane, imagistică de tip budist chinez şi creştin bizantin.
Theodor Pallady jpeg
Un iluminist evreu în Țara Românească
Cronica relațiilor dintre români și evrei a fost uneori armonioasă, alteori convulsivă și tragică, în funcție de contexte sociale, dinamici ideologice și evoluții geopolitice inevitabil fluctuante.
index jpeg 3 webp
Cîtă nefericire în urbea lui Bucur!
La noi, aici, în București și în anul de grație 2023, sub ce pictăm oamenii sfîșiați, absurd, de haite, pe cîmpurile năpădite de buruieni ale unui oraș care agonizează fără să o știe?
p 24 M  Plesu jpg
Cu ochii-n 3,14
Cehoaica Vera Czernak n-a mai suportat infidelitățile soțului ei, așa că într-o zi a decis să se arunce de la balcon. A căzut exact peste soțul ei care tocmai se întorcea acasă. El a murit, ea a supraviețuit.
Cea mai bună parte din noi jpeg
„Ei fac din noapte ziuă ş-a zilei ochi închid”
După ce vorbeam, mă culcam la loc. Nu i-am zis niciodată, dar se pare că știa. Mai tare decît cronotipul (și decît majoritatea lucrurilor) rămîne iubirea, se pare.
Zizi și neantul jpeg
Dimineți de iarnă
Mă făcea să simt că pămîntul nu-mi fuge de sub picioare. Că lucrurile pot avea sens și pot fi la locurile lor.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
La munca de jos
Oare n-ar trebui, la vîrsta lor, să plece în niște excursii ca să vadă lumea, să-și cumpere autorulote cum fac pensionarii din Germania, să-și petreacă revelioanele prin insule cu o climă mai blîndă?

Adevarul.ro

image
14 ani fără uriașul Marian Cozma: Povestea crimei și ce s-a întâmplat cu ucigașii de etnie rromă
Un handbalist uriaș, la propriu și la figurat, s-a stins, la Veszprém (Ungaria) după un incident șocant.
image
Jurnalist Pro TV reținut pentru 24 de ore. Marius Buga este acuzat că a violat un minor dintr-un centru de plasament
Jurnalistul Marius Buga (42 de ani), corespondentul Pro TV în Dâmbovița și unul dintre cei mai vechi colaboratori ai televiziunii, a fost reținut de procurori într-un dosar ce vizează acte sexuale cu un minor.
image
La ce trebuie să fim atenți când cumpărăm o locuință ca să nu cadă la primul cutremur
Dr. Ing. Lucian Melinceanu, preşedintele Asociaţiei Inginerilor Constructori Proiectanţi de Structuri din România a explicat pentru „Adevărul” la ce trebuie să fim atenți atunci când cumpărăm o locuință.

HIstoria.ro

image
Care este cea mai valoroasă pictură din România?
Muzeul Național Brukenthal prezintă, pe pagina de Facebook, cea mai importantă lucrare a colecției de pictură a instituției sibiene, achiziționată de baronul Samuel von Brukenthal, colecție care a stat la fondarea primului muzeu deschis publicului din România (1817).
image
Aventurile Reginei Maria, o traumă pentru tânărul prinț Carol
Nașterea lui Carol, primul copil al cuplului princiar Ferdinand-Maria, pe 15 octombrie 1893, a fost un prilej de mare bucurie pentru țară, familia regală și Regele Carol I, dar mai puțin pentru tânăra mamă.
image
Consecințele bătăliei de la Stalingrad
După capitularea Corpului XI Armată, timp de câteva zile, avioane de recunoaștere germane au continuat să efectueze zboruri deasupra Stalingradului pentru a descoperi eventualele grupuri de militari germani care încercau să scape și de a le parașuta provizii.