Armînlu nu cheari! – despre călătoria mea în Albania (4) –

Este inscripția pe care am văzut-o pe marginea șoselei în drumul nostru spre Moscopole, orașul pierdut al aromânilor. Mi-a amintit de cele de pe șoselele din România cu „Basarabia – pămînt românesc”. De cînd am sosit în Albania, mi-am dorit să ajung la Moscopole, un loc atît de puțin turistic și cu o semnificație atît de aparte. Nu m-aș mira ca strămoșii mei să fi venit de aici în România, la final de secol XVIII, cînd orașul a ars pentru a doua oară și aromânii lui s-au risipit care încotro prin Balcani. „Ierusalimul aromânilor”, cum i-au zis mulți. Întemeiat la sfîrșitul secolului al XIV-lea, din rațiuni comerciale – păstorii aveau nevoie de o așezare permanentă unde să se gospodărească și să negustorească –, se spune că existau niște jgheaburi uriașe prin care curgea laptele de la stînele din munți chiar în mijlocul orașului. În secolul al XVII-lea a devenit unul dintre cele mai importante centre comerciale și culturale din Balcani, al doilea după Constantinopole, s-ar zice. A avut o academie și o tipografie unde s-a publicat în 1770 primul dicționar pentru patru limbi moderne din Balcani – greaca, albaneza, aromâna și bulgara. În prezent, satul albanez Voskopojë are doar 1.000 de locuitori. 

Moscopole e doar la 18 kilometri de Corcea, însă ai senzația că mergi spre capătul lumii, de altfel dincolo de sat nu mai e nimic decît munți, e un capăt de drum. O șosea îngustă, serpentine și rîpe roșii care contrastează cu verdele coniferelor. Un peisaj dramatic, ca și istoria orașului. Ne-au dus cu mașina gazdele noastre din Corcea, Daniela Stoica, profesoară la departamentul de limbi străine de la Universitatea „Fan S. Noli“, și soțul ei, chirurg la spitalul din oraș. Ea româncă, el aromân din Albania, cu origini chiar în Moscopole. S-au cunoscut la București, în anii ’90, în căminele studențești din Regie. Doi oameni drăguți, deschiși, prietenoși, ca mai toți oamenii pe care i-am întîlnit în Albania și de care m-am simțit încă din primele momente legată afectiv. Acum mi-e dor de ei de parcă toți ar fi rudele mele. 

Mă așteptam să găsesc un sit arheologic bine delimitat, dar nu, ruinele orașului pierdut sînt peste tot, împînzite prin satul de acum cu case de piatră, niciodată nu vei ști dacă te sprijini de un zid vechi de 50 sau de 500 de ani. Nu vezi nici o construcție nouă, hidoasă, nici o vilă roz cu geamuri termopan, tot ce s-a construit recent aici respectă spiritul locului. Dar Moscopole e în primul rînd o stare, ajungi aici, la 1.100 de metri altitudine, și te simți ca în rai, un rai al păstorilor. Am fost la mînăstirea Sfîntul Ioan care datează din secolul al XIV-lea, bisericuța a fost construită între 1632 și 1634, iar picturile lui Andon din Shipska au fost gata în 1659. Cealaltă biserică ce mai stă în picioare, Sfîntul Nicolae, de la 1721, e pictată de Kostandin și Athanas Zografi, din neamul cărora face parte și scriitorul nostru Vlad Zografi. Mă fascinează toți acești pictori de biserici, poate pentru că mă duc cu gîndul la Andrei Rubliov și la filmul lui Tarkovski, îmi imaginez viața lor din urmă cu sute de ani, cum le mergea vestea pentru harul lor și cum călătoreau de la o biserică la alta ca să zugrăvească sfinți. Nu trebuie să fii neapărat credincios ca să te impresioneze toți acești sfinți blajini sau războinici de pe pereți, toată încărcătura istorică pe care o poartă. La Sfîntul Nicolae, unde am avut și un ghid excelent – o fată de la oficiul local de turism care terminase Istoria, însă se măritase cu un bărbat din Moscopole, administrau o pensiune și își creșteau copiii aici, ce paradis și pentru ei! –, figurile sfinților erau deja șterse, sfinți fără chipuri și năpădiți de inscripții, unele dintre ele atît de vechi încît căpătau în sine o valoare istorică. La mînăstire, unde arhitectura locului seamănă cu cea de la Muntele Athos, ne-am întîlnit printr-un noroc cu părintele care încă slujește în limba aromână, am auzit din nou limba și am simțit nevoia să aprind lumînări pentru toți strămoșii mei aromâni despre care încă nu știu nimic, pe unde le-or odihni oasele, dar și pentru noi, cei vii, ultimii din neamul lui Dedu. La Moscopole, am simțit că am ajuns la un final de călătorie, exact ca la un final de pelerinaj, și că scopul meu inițial de a-mi căuta rădăcinile a fost cumva atins. Din celebra Academie n-am mai găsit nimic, în locul ei e un complex hotelier, cu o curte mare și verde, la ora prînzului un cîntăreț albanez cînta la microfon un soi de muzică ușoară pentru cîțiva clienți. În rest, multă liniște la Moscopole, drumuri molcome de pădure și vegetație, aș fi stat aici nu doar cîteva ore, o lună, un an, e locul perfect pentru a scrie o carte, mai ales că e plin de pensiuni și taverne, la una dintre ele am poposit și noi în cele din urmă ca să mîncăm coaste de miel, carne de porc „la bidon”, brînză de la puținii păstori care au mai rămas și care nu mai merg în transhumanță pînă la Salonic, cum făceau în trecut, și mereu minunatele legume albaneze la grătar, hrănind pe sub masă și un întreg neam de pisici moscopolite. Dacă ajungeți în Albania, mergeți neapărat la Moscopole, indiferent de originile voastre, nu doar pentru că „Armînlu nu cheari!”, ci pentru că sentimentul de acasă de acolo, o casă tihnită, spirituală, e covîrșitor. 

Această călătorie a fost posibilă cu o rezidență Traduki.