Corcea, un Brașov al Albaniei – despre călătoria mea în Albania (3)
După trei săptămîni de iulie în care am locuit în Tirana și m-am copt la 40 de grade, cu excepția unor excursii pe care le-am făcut în scopuri turistice, dar și de cunoaștere a țării, cînd am ajuns în sfîrșit la Corcea, aproape de granița cu Grecia, am simțit că am ajuns la Brașov. Orașul se află la aproape 1.000 de metri altitudine, într-una dintre puținele regiuni din Albania unde ninge. În timpul iernii, temperatura este cu cel puțin 5 grade mai mică decît la Tirana. Drumul în sine a fost încîntător. După ce am agățat, pe șoseaua de centură a orașului Elbasan, unul dintre microbuzele arhaice, ieftine și burdușite de călători care străbat cum-necum întreaga țară, în lipsa unei infrastructuri de căi ferate, după ce m-am panicat cînd mi-am dat seama că microbuzul mergea în direcția bună, dar în orașul alăturat și m-am așteptat să mă lase undeva în cîmp și după ce șoferul și miloșii mei tovarăși de călătorie, vag vorbitori de limba engleză, s-au panicat pentru că m-am panicat eu și m-au asigurat că voi ajunge cu bine la destinație (nu era prima dată, toți albanezii mi-au oferit ajutor atunci cînd am avut nevoie), m-am relaxat și m-am uitat pe geam, la peisaj. Departe de coasta Adriaticii, vegetația se schimbase – am văzut primele păduri de conifere, munții erau verzi, spre deosebire de cei golași, acoperiți doar de tufe țepoase din apropierea mării, parcă nici buncărele cenușii, abandonate, ale lui Enver Hodja nu mai erau atît de multe. Și dintr-odată, după un lung șir de serpentine, în fața ochilor mi s-a dezvăluit priveliștea largă și albăstruie a lacului Ohrid, iar cuplul de 70 de ani de lîngă mine, niște oameni simpli, cu care încercasem în zadar să mă conversez înainte, m-au privit cu o bucurie de copil – nu-i așa că te bucuri de minunățiile țării noastre? Da, mă bucuram, ei erau bucuroși, ea a adormit cu capul pe umărul lui și mi-au dat o caldă senzație de liniște. Apoi, microbuzul a oprit într-adevăr în cîmp, am fost luată pe sus și mutată ca un cufăr dintr-o țară străină într-un alt microbuz, cel de Corcea, care mă aștepta (mi-am dat seama că șoferii se vorbiseră în acest sens, doar ca să ajung eu la destinație, unde vezi așa ceva în România?), în zece minute eram în centrul orașului, îmi tîram troller-ul pe străzi și respiram un aer de Brașov. La ora patru după-amiaza orașul era mort, pentru ei la 28 de grade era caniculă, însă odată cu apusul soarelui toți locuitorii s-au revărsat în stradă, la terase, pe pietonală și în parcuri și n-am văzut de mult un oraș mic atît de viu și entuziast, atît de muzical. Cu un bazar pitoresc, reconstruit din cîte am înțeles în doar cinci ani pe locul unui maidan, cu case dărăpănate unde se făcea comerț cu orice. Cu o fabrică de bere cu tradiție – Korce, cum altfel, unde mergi să mănînci mititei, qofte, cei mai apropiați la gust de ai noștri și să te bucuri de berea răcoroasă la halbă, ca pe vremuri. Cu un munte în vîrful căruia poți urca pe jos sau cu mașina ca să ai o perspectivă de sus asupra întregii depresiuni. Cu o „casă românească”, în centru, construită în 1928 de Tashko și Aleksandra Ilo care după-aceea au migrat în Regatul României și care acum găzduiește muzeul fotografului Gjon Milo, pe jumătate aromân. Și cu alte nenumărate trimiteri la România, pe străzi și în toate muzeele, familii întregi au emigrat de aici în secolul al XIX-lea și în secolul XX, mulți locuitori ai Corcei au făcut studii la București, iar România, din cîte știu, a fost printre primele țări care au recunoscut independența Albaniei, în 1912, și înainte de proclamarea independenței i-a sprijinit pe intelectualii și revoluționarii albanezi. Cu un cartier aromânesc, în sectorul 1 al orașului, pe deal, cu case albe, din piatră și cu un Consulat onorific al României.
A doua zi, m-am întrebat unde îi voi găsi pe aromâni (fîrșeroții sînt cei care trăiesc în această regiune), așa că m-am dus la biserica aromânilor, la Sfîntul Sotir, biserica cea „nouă” și construită relativ recent, pentru că cea „veche” s-a distrus la un cutremur. Am ajuns un pic după slujbă, cîteva doamne stăteau în jurul unei mese, în curtea verde a bisericii, își beau cafeaua și mîncau niște fursecuri, un tabiet tihnit. Am întrebat într-un mod cît se poate de firesc: „Bună ziua, vorbiți românește?”. Așa am cunoscut-o pe Mirela Veriga, fata preotului Veriga care e deja o legendă în comunitate – aromânii aveau biserică, însă nu aveau preot, tatăl Mirelei, care era de fapt sculptor, s-a hotărît la aproape 50 de ani să vină în România, să facă seminarul și să se întoarcă înapoi ca preotul lor, să țină slujbe în aromână pînă cînd s-a stins. Cum poți menține vie o astfel de etnie, de „minoritate”, de popor risipit, în fond (teoriile despre originea aromânilor sînt multiple și polemice, vă invit să le căutați și să le citiți)? Prin limbă, prin religie, prin obiceiuri și prin transmiterea lor mai departe. Am urcat agale cu Mirela, prin cartierul aromânesc, în soarele alb al amiezii, mi-a arătat fosta școală aromânească, străzile, am ajuns și la ea acasă unde era umbră și era bine, am băut apă rece, Mirela mi-a povestit despre viața lor și despre fata care a plecat să studieze informatică la New York, despre cum și-au făcut casa, despre trahana, specifică în Corcea, un soi de amestec de grîu măcinat și de lapte, mama ei tocmai usca grîul în curtea de alături, mi-a dat și mie într-o punguță, mi-a trimis rețeta pe WhatsApp, am încercat-o acasă și mi-a ieșit un soi de terci hrănitor care mi-a amintit de hrana foarte simplă din Albania, de pilaful cu kos mîncat la un local de la marginea drumului, faimos pentru așa ceva, o porție de orez, mustind într-o zeamă de carne și de legume și un iaurt gros, rece, în care stă lingurița în picioare – cele două se combină perfect, de fasuli, „mîncarea săracului”, o iahnie servită cu ardei iuți și cu lipie caldă. Mirela m-a servit cu un pahar cu lichior făcut în casă, era dulce-amărui, dar nu-i identificam aroma, mi-a spus ea că e sîmbure de caisă, acei sîmburi de caisă pe care îi spărgeam cînd eram mici, „migdalele” noastre comuniste de pe balconul de la Cluj pe care acum nimeni nu le mai apreciază. Am stat în curte și am sporovăit despre una-alta, nu doar despre aromâni, ci despre viețile noastre diferite, dificile, în cele două țări atît de asemănătoare, la un moment dat a venit și soțul Mirelei, cu origini atît române, cît și aromâne, nu mă mai miră faptul că în Albania vorbesc românește cu oameni „străini” și nu mă mai miră nici sentimentul de prietenie care se înfiripă aproape instantaneu și pe care nu l-am mai trăit de foarte multă vreme în România, locul în care prietenia e condiționată de găști, de familie, de nași și nășiri, de un troc în care tu trebuie să ai ceva de oferit. Am rîs pentru că am comentat diferențele față de România, faptul că în Albania, la orice restaurant, îți pun pîine și apă rece pe masă, gratis, uneori și niște gustări dacă îți iei o băutură, că bacșișul nu e obligatoriu, doar opțional (în Corcea mi-a fost refuzat de două ori și am primit o dată o pungă cu chifle calde, homemade, doar pentru că am spus că sînt minunate), iar în România, chelnerul notează și taxează tot – da, vreți o ciorbă, un ardei? smîntînă? mujdei? –, albanezii nu înțeleg acest mercantilism al românilor, nu înțeleg acest gen de servicii și se simt jigniți.
M-am întors „acasă”, la Vila Themistokli, chiar în centru, o cazare găsită pe booking cu o zi înainte de a pleca din Tirana, cu 30 de euro pe noapte, un loc în care se pare că a stat la un moment dat și președintele Albaniei. Casa era înconjurată de o grădină de vară, cu viță-de-vie, acoperișuri joase și cu motanul Apolo care se perinda dintr-o parte în alta. De fapt, mă cazasem în mijlocul unei cîrciumi care avea două ore de vîrf – la 9 dimineața, cînd se pare că jumătate din oraș își bea cafeaua aici, și seara, după ora 18, cînd am făcut față unei reuniuni de familie la care toți cîntau cîntece italienești nostalgice, de tipul Bella Ciao, și unei șuete a unor venerabile doamne pensionare care mi-au trăncănit în albaneză sub geam pînă noaptea tîrziu.
Această călătorie a fost posibilă cu o rezidență Traduki.
