Tirana și strănutul albanez – despre călătoria mea în Albania (I) –

Am aterizat pe micul aeroport Nënë Tereza tîrziu în noapte, după ce schimbasem avionul în München, nu există cursă directă București-Tirana, trebuie să zbori o mie și ceva de kilometri spre nord, în Germania, ca să te reîntorci în sud, anxietatea mea legată de zbor mă epuizase, două decolări, două aterizări, mă simțeam deja undeva la capătul lumii, deși nu sînt decît 900 de kilometri între țările noastre care nu au fost în trecut „vecine”, ci doar „prietene”, grație unui regim comunist cumplit de asemănător. În afară de această poveste, cea a trecutului recent, nu știam nimic despre Albania. Doar faptul că un stră-stră-străbunic de-al meu, aromân, pe care nu l-am identificat nici acum, a venit din Albania în România la final de secol XVIII, pe timpul domniei lui Grigore Ghica. Însă nu e singurul motiv pentru care m-am simțit în Albania „acasă”. Am avut un profund sentiment de acasă din momentul în care avionul, în sfîrșit, a pus roțile pe pistă și am răsuflat ușurată. Nu mi-l pot explica. Făcusem cunoștință cu poporul albanez și cu limba lui încă de pe aeroportul din München, am observat că toți bărbații trecuți de 50-60 de ani (unul dintre ei a stat chiar lîngă mine în avion) purtau ceasuri de mînă mecanice, parcă moștenite de la tați sau bunici. În România, ceasurile de mînă sînt pe cale de dispariție. Mi-am zis că timpul în Albania se măsoară altfel, e un timp „clasic” și mai puțin elastic decît timpul întregistrat de dispozitivele electronice. E un timp mai riguros. Și așa a și fost – în luna petrecută în Albania, sub un cer de vară invariabil senin, fără strop de ploaie, fără urmă de nor, mi-am regăsit timpul verii din copilărie, zile care par nesfîrșite, sufocate de caniculă (în Tirana sînt în mod obișnuit 40 de grade în iulie), însă supuse unei discipline, orele de masă, orele de somn, orele destinate siestei. Nicăieri nu am simțit că am mai mult timp la dispoziție decît aici. Știam, de pildă, că se face seară atunci cînd bătrînii umpleau băncile din jurul micii fîntîni arteziene de la hotel Colosseo, iar copiii chiuiau în jurul ei, exact acolo unde începe strada cu ambasade, închisă de bariere, cu paznici plictisiți în fața fiecărui stabiliment care reprezintă țările din Vest și din Est sau din alte locuri exotice, îndepărtate, Germania se salută cu Franța de peste drum, priviri diplomatice din spatele ferestrelor unei clădiri oarecum închise în ea însăși, dar care inspiră seriozitate, surprind forfota însoțită de clinchetul paharelor cu vin de la recepția care tocmai a început pe balcoanele deschise spre lume ale clădirii de vizavi. Știam că se lasă seara atunci cînd pe bulevardul meu – Rruga e Durresit – apare femeia cu porumb copt, își instalează micul grătar improvizat cu cărbuni, se așază pe un scăunel de pescar, înconjurată de papornițe, își așteaptă mușteriii. În Tirana, micul comerț stradal de te miri ce încă există, poți cumpăra piersici de pe stradă la doi lei kilogramul, iar parfumul ăla de piersică coaptă nu l-am mai întîlnit nicăieri în Piața Obor de ani buni, se vînd semințe la cornet ca în anii ’90, cîini vagabonzi, mari și blînzi, așteaptă să mai primească cîte o ciozvîrtă de la cîte o terasă. În Tirana, totul se sparge pentru a fi reconstruit, e o reconstrucție permanentă, în centru, la doar un kilometru de apartamentul meu, se înalță blocurile noi cu cîte 40 de etaje din beton și sticlă, înconjoară Piața Skanderbeg, un uriaș spațiu liber, pietonal, e inima orașului care bate. 

Dimineața începe doar atunci cînd locuitorii orașului se întîlnesc pe la terase ca să-și bea cafeaua, însoțită mereu de un pahar de apă rece din partea casei, cafeaua nu se bea niciodată acasă, în interior, poate fac asta după model italian – Italia era țara liberă de peste mare după care albanezii au tînjit atît timp, mai bine de 40 de ani, țara inaccesibilă, m-am tot gîndit, cît timp am fost acolo, că noi am fost înconjurați de țări comuniste, n-am avut nicicînd Occidentul atît de aproape, unde puteai să fugi? La unguri? La sîrbi? Însă albanezii au trăit mereu cu acest miraj de dincolo de Adriatica, era suficientă doar o barcă pentru a-i duce pînă la Bari, totuși a fost cea mai bine păzită pușcărie din fostul bloc comunist, nu ieșea și nu intra nimeni, occidentalii care ajungeau întîmplător aici treceau mai întîi pe la frizer ca să li se dea jos bărbile, pletele și să nu facă notă discordantă. Enver Hodja a împînzit țara cu buncăre, se estimează că ar exista peste 150.000, pentru a-și „proteja” populația impotriva unei invazii capitaliste din Vest, improbabilă și imposibilă, propagandă pură. Două dintre ele, în Tirana, au fost transformate în muzee, memoriale ale victimelor comunismului, nu mi-am imaginat vreodată că va mai exista un alt loc care să emoționeze mai mult decît Memorialul de la Sighet, dar uite că există... Nu mi-am imaginat că a existat un alt dement în afară de Ceaușescu, dar uite că a existat. Vizitam memorialul Bunk’Art 2, printre familii de francezi, italieni și nordici, în vacanță, care se „informau” superficial cum a fost cu comunismul, cîtă opresiune, cîte victime – hai să o bifăm și pe asta dacă tot sîntem aici! –, treceau cu lejeritate dintr-o încăpere în alta, fără aer și fără lumină, copiii lor se alergau pe culoarele buncărului ca într-un parc de distracții tematic, iar eu încercam să-mi ascund lacrimile. Am ieșit afară năucă – cît poți să înțelegi dacă n-ai trăit? Ce repere poți să ai dacă vii, de pildă, din țara cea fericită de peste mare? Și apropo, apartamentele din Tirana sînt acum extrem de scumpe, pentru că italienii pensionari și-au dat seama că le e mai bine aici, că se simt bogați cu pensiile lor occidentale din moment ce poți mînca la orice cîrciumă din Tirana cu mai puțin de 10 euro, ba chiar și un albanez sărac își poate permite o porție de fasuli la restaurant, costă 6 lei – un soi de iahnie ce se servește cu ardei iuți murați și cu pîine din partea casei, deseori însoțită de o lipie caldă. 

În Tirana, știam cînd era ora prînzului atunci cînd străzile se goleau, căldura excesivă îi alunga pe toți spre interioarele cu aer condiționat. Însă și atunci mergeam pe străzi kilometri în șir, pentru că toate bulevardele, spre deosebire de București, au copaci, au umbră, am trecut pe lîngă micile magazine de la demisolurile clădirilor de unde puteam cumpăra orice, de la încărcătoare pentru telefon la „fustane italiene”, în drum spre parc și spre lacul artificial, abia aici simțeam că se mai lasă căldura un pic, mă așezam pe o bancă și îi ascultam pe bărbații orașului cum strănută. Din prima zi m-a surprins acest strănut, ca un fel de salut – un strănut zgomotos, în forță, care se poate auzi, cred, și pînă la Durres, la 40 de kilometri. L-am remarcat din prima zi, pentru că așa strănută și tatăl meu de cînd îl știu, iar mama îi spune: „Anton, e necivilizat, nu mai strănuta așa, strănută în batistă!”. Dar pentru mine a fost indiciul cel mai clar că ăsta e locul, aici sînt rădăcinile mele.

Știam că era ora mesei în Albania cînd mă îndreptam aproape fără să vreau spre Tymi, de lîngă moschee, sau spre alte locuri cu mîncare simplă și fără mari pretenții, beam cîte o halbă de bere și mîncam micii lor „tiranieni”, tăvăliți printr-un amestec de sare și condimente, alături de niște legume, orice legume, la cuptor sau la grătar, gătite impecabil. Și trăgeam cu urechea la masa de alături unde cîte un ghid local îi instruia pe cîțiva turiști americani și germani (contra cost, desigur) cum să se descurce în „jungla” albaneză, să nu se lase păcăliți de eventuali profitori și cum să mănînce ieftin și decent. Păi, eu am descoperit unde să mănînc ieftin și decent încă din prima zi, fără nici un ghid. Era suficient să fiu întrebată de unde sînt. București! Și li se luminau chipurile, desigur știm unii despre alții chiar dacă ne despart 900 de kilometri.  

Dar să revenim în prima seară, cea a aterizării mele pe aeroportul Nënë Tereza. Pentru mine, Tirana era un oraș necunoscut, fără mari așteptări, un fel de București, m-am gîndit eu. Gazda mea mi-a făcut un scurt tur al orașului, cu mașina, din care nu am înțeles mare lucru, ne-am despărțit în apartamentul-rezidență. La ora trei noaptea eram pe balcon, beam o bere locală – Korça, care provine dintr-un orășel în care urma să ajung peste trei săptămîni – și mă uitam la mașina de salubritate care ridica gunoiul din fața imobilului, întrebîndu-mă de ce în orașul nostru nu se procedează așa. Și mă gîndeam ce chestie curioasă e asta, că toți bărbații de peste 50 de ani din avion purtau ceasuri mecanice.

Această călătorie a fost posibilă cu o rezidență Traduki. 

Foto: wikimedia commons