„Nu ne mai facem bine”

Am prieteni, români stabiliți de multă vreme în străinătate, cu care mă întîlnesc invariabil la fiecare vizită a lor în țară. Unii dintre ei au anumite nostalgii – vor să mănînce mici în Obor sau papanași la restaurantul „Robinson” din Predeal. Alții vor să revadă anumite locuri din copilărie. Însă, dincolo de astfel de preferințe personale, cei mai mulți manifestă o curiozitate vie față de țara din care au plecat și în care se reîntorc pentru perioade scurte de timp, de cele mai multe ori ca turiști. Și eu am propria mea curiozitate, așa că încerc să aflu ce s-a schimbat aici, din perspectiva lor, este una dintre principalele teme de discuție. Trăind aici tot timpul, nu ne mai dăm seama dacă într-adevăr România se dezvoltă, progresează, avem tendința să vedem lucrurile în negru și să ne pierdem în detalii – importante, de altfel –, precum gunoaie, borduri puse prost sau piste de biciclete inexistente. România cea de zi cu zi nu poate să ne ofere și o privire de ansamblu, detașată, pe care cel care vine „din afară” o poate avea. Ce s-a schimbat, de fapt? Sau, mai degrabă, cît de mult s-a schimbat țara noastră? „Străinul”, român la rîndul lui, dar locuitor al unei alte țări – de regulă, una occidentală –, vede altfel, iar primele impresii sînt de obicei unele pozitive. Prietenii mei aflați în vizită îmi spun că Bucureștiul arată bine, mai ales în zona centrală, că au descoperit multe restaurante cochete unde se mănîncă excelent, la prețuri rezonabile, că viața noastră culturală e efervescentă. Îmi spun că s-au plimbat prin țară, unde au descoperit drumuri din ce în ce mai bune, că au fost entuziasmați de orașe din Ardeal precum Oradea sau Cluj, că le-a fost dor de satele românești, iar acolo au găsit pensiuni unde s-au simțit ca la mama acasă. Îmi spun că și mentalitatea oamenilor nu mai e chiar aceeași, că au întîlnit mulți tineri școliți prin Vest, cu inițiativă, că au cunoscut primari care chiar mai fac cîte ceva pentru urbea lor. În concluzie, ar trebui să fim mulțumiți, România s-a schimbat mult în bine. Totuși, de cele mai multe ori, entuziasmul lor dispare atunci cînd trebuie să rezolve o problemă administrativă – să-și schimbe buletinul, să rezolve treburi legate de o moștenire, să întocmească acte în vederea vînzării unei proprietăți etc. În momentul cînd sînt nevoiți să ia din nou contact cu statul român, cu funcționărimea, cu birocrația românească, în momentul în care se văd în situația de a da șpagă pentru o rezolva o problemă, ajung dezamăgiți la concluzia că, de fapt, nu s-a schimbat nimic (și că bine au făcut că au plecat din țară). Și sînt mulți care mai iau și țepe, cu diferite ocazii, cum ar fi închirierea unei mașini, reparații de mîntuială ale meseriașilor români etc. Și aceștia se întorc în țările lor de adopție cu convingerea că schimbările sînt doar de suprafață. Mai există o categorie de români plecați care nu vin în vizită cu anii și singura lor legătură cu țara rămîn Internetul și rețelele de socializare. Pentru ei, România e cea din bula lor de pe Facebook, Internetul reprezentînd, de fapt, un lung cordon ombilical pe care nu au de gînd să-l rupă niciodată. De obicei, acești oameni au o imagine profund deformată despre țara pe care au părăsit-o și din care nu mai înțeleg, de fapt, nimic, însă vor să arate că încă le pasă. Au atitudini superioare și dau sfaturi, folosind deja clișeul „nu ne mai facem bine”. De multe ori mă întreb: care „noi”? Și care sînt, de fapt, diferențele de perspectivă dintre „noi” și „ei”, dintre cei plecați și cei rămași? A cui este perspectiva corectă, reală asupra României de azi?