Cine sînt aromânii din Albania? – un interviu cu Entela BINJAKU –
Entela Binjaku s-a născut în Fier, un oraș din sud-vestul Albaniei, și este absolventă a Universității din București, unde a studiat sociologie și asistență socială. După terminarea studiilor, s-a întors în Albania, dar în prezent este doctorand la SNSPA, la Facultatea de Științele Comunicării. Entela provine dintr-o familie de aromâni albanezi și spune că „a crescut cu dragostea față de identitatea noastră”, iar în ultimii ani s-a simțit datoare să se implice mai mult în păstrarea acestei identități. Astfel, a înființat fundația Harriet Martineau și a inițiat mai multe proiecte dedicate comunității de aromâni. Pe Entela am cunoscut-o la Tirana și a fost o gazdă perfectă pe tot parcursul șederii mele, ea fost cea care mi-a făcut cunoștință cu alți membri ai comunității și tot datorită ei am reușit să-mi fac o imagine despre cine sînt aromânii din Albania. Dezinvoltă și activă, este printre puținii oameni tineri care, prin proiectele ei, contribuie la menținerea în viață a limbii și obiceiurilor aromânilor. (Adina Popescu)
Ce înseamnă pentru tine, personal, identitatea aromână?
Eu am crescut într-o familie unde se vorbea tot timpul în aromână, deci prima legătură a fost limba, iar cu timpul am simțit obiceiurile noastre, tradițiile creștine, ortodoxismul nostru. Cu timpul, am devenit interesată să descopăr această identitate, dar nu pot să zic că am fost mereu așa. Așadar, pentru noi, identitatea înseamnă în primul rînd să vorbim în aromână, cine nu poate vorbi din comunitate măcar înțelege, sînt sigură de asta. Eu, personal, simt legăturile noastre, mă apropii foarte repede de ceilalți aromâni, chiar dacă nu-i cunosc. Cred că este o mîndrie aparte. E o legătură de apartenență foarte naturală, nu fac un efort foarte mare pentru a mă simți o parte din identitatea noastră. Cu timpul, am început să cunosc mai bine zonele în care trăiesc aromânii din Albania. Dacă, în urmă cu cîțiva ani, atunci cînd îmi vizitam țara, eram un cetățean albanez interesat de țara lui, în general, acum caut locurile în care sînt aromâni, în primul rînd satele de aromâni care se deosebesc de celelalte.
Cîți aromâni sînt în Albania în momentul de față?
Din păcate, nu se știe exact. Noi am avut un recensămînt în anul 2011, mai avem unul anul acesta și așteptăm ca oamenii să se declare ceea ce sînt de fapt. În 2011, nu am fost mai mult de 8.000 declarați, o cifră care nu ne reprezintă. Oamenii nu se declară aromâni din mai multe motive – pentru că Albania a fost o țară comunistă, cu o populație foarte săracă, oamenii și-au găsit, cu timpul, mai multe moduri de a supraviețui și mulți s-au declarat greci sau de alte naționalități pentru a avea anumite avantaje. Și asta a făcut ca numărul aromânilor declarați să fie mai mic decît cel real. Mă tem să spun acum o cifră care să nu fie reală, așteptăm noul recensămînt.
Am înțeles că ai avut o relație cu totul specială cu tatăl tău, Thoma Binjaku. Ne poți povesti despre el?
Tatăl meu, Thoma Binjaku, a lucrat toată viața în învățămînt, a făcut facultatea de Litere, Istorie și Geografie și a fost pasionat de educație. În orașul nostru, Fier, a fost directorul celor mai renumite școli, iar la începutul anilor ’90 a fost printre primii care s-a apropiat de Asociația culturală a aromânilor din Albania și a făcut multe pentru comunitate. Făcea programe la televiziunea locală, scria, era foarte legat de aromânii lui. A murit în 2018 și ceea ce m-a impresionat cel mai mult a fost că, înainte de a muri cu aproape cu cinci săptămîni, mi-a spus: „Entela, poți să mă duci la Moscopole?”. Nu mai fusese acolo de 40 de ani. Eu nu știam că mai avea puțin de trăit, iar această întîmplare m-a pus pe gînduri. Chiar înainte de a muri a vrut să ajungă în locul din care provenea. Așadar, tatăl meu a fost profesor de limba și literatura albaneză, dar în cea mai mare parte a vieții a fost director de școală. În ultima vreme, fiind pensionar, și-a dedicat mai mult timp aromânilor, a scris și un Abecedar aromân. La noi în țară sînt mai multe asociații de aromâni, iar eu am intrat în contact cu aceste asociații datorită lui.
Ce reprezintă Moscopole pentru aromâni?
Moscopole este ca un Ierusalim al nostru, pentru că o mare parte din aromânii risipiți prin țară, cum ar fi cei din orașul Fier, provin din Moscopole. La fel în Corcea, multe dintre familiile de aromâni provin din Moscopole. Cînd a ars Moscopole, aromânii au plecat și nu s-au mai întors, s-au stabilit în alte orașe ale țării sau prin alte părți din Balcani. A urmat regimul comunist, a dispărut și transhumanța care îi definea, nu au mai avut voie să se miște dintr-o parte într-alta, așa că s-au stabilit pe unde au putut, însă pe fiecare aromân, dacă îl întrebi, sînt sigură că Moscopole are un loc aparte în inima lui.
Ce s-a întîmplat cu aromânii din Albania în timpul regimul comunist? Au fost persecutați?
Nu, nu au fost persecutați, după părerea mea, unii poate au altă părere. Nu erai persecutat pentru că erai aromân și vorbeai dialectul, însă regimul comunist de la noi a fost foarte dur pentru toți, așadar și aromânii, la fel ca restul populației, au avut nenumărate restricții. Însă eu am observat că, mai ales în perioada comunistă, nu prea puteai vorbi de față cu alții o altă limbă, diferită față de cea a majorității. Așa că mulți s-au ferit să vorbească aromâna, dar poate și ca să nu pară că aparțin unei minorități. Au existat însă artiști cunoscuți aromâni, membri ai partidului, în cele mai înalte funcții din instituțiile statului comunist. După ce s-a sfîrșit cu regimul comunist, imigrația a fost un mare fenomen care a cuprins toată populația noastră, iar aromânii, mai ales după anul 1993, au început să-și trimită copiii la studii în România. În fiecare an, începînd cu 1993 și pînă în ziua de astăzi, aproape o sută de tineri din Albania, cei mai mulți provenind din familii de aromâni, pleacă pentru a studia în România. Cei mai mulți s-au întors acasă și lucrează în folosul societății albaneze, însă toată identitatea lor profesională s-a format în România. Așadar, ei au adus în Albania tot ceea ce au învățat în România. O parte dintre ei au rămas acolo, și-au întemeiat familii mixte. Această legătură permanentă a aromânilor din Albania cu România continuă.
Așadar există un atașament al aromânilor albanezi față de România?
Eu cred că da. Poate că sînt mai subiectivă, dar cred că există, pentru că mulți au o afecțiune aparte pentru anii studenției, pentru limba și cultura română, pentru mîncarea românească. Eu, de pildă, nu am simțit lipsa României pentru că merg acolo uneori și de cîteva ori pe an, dar cînd stau de vorbă cu alții care au fost studenți și nu s-au mai întors după aceea, îmi spun că le este dor.
Care sînt proiectele tale destinate comunității?
Începînd cu anul 2020, am schimbat statutul organizației pe care o conduc și am mers mai mult pe promovarea minorității aromâne. Pentru că, așa cum am spus, mă simțeam într-un fel datoare față de comunitate și am vrut să fiu de folos. Primul proiect a fost editarea Abecedarului dialectului aromân, cartea scrisă de tatăl meu, iar principalul motiv a fost faptul că, pînă în ultimele sale zile, tatăl meu era cu Abecedarul în mînă și am colaborat îndeaproape cu el. Am simțit că a fost o mare dorință a lui ca Abecedarul să fie publicat. Așadar, motivul a fost unul mai mult spiritual, dar un abecedar lipea, noi nu am avut cărți în limba aromână. Tatăl meu a avut nouă versiuni ale acestui abecedar, eu am ales versiunea care mi-a plăcut mai mult și a fost tipărită în 500 de exemplare pe care le-am dăruit asociațiilor de aromâni din Albania. Se găsește și la Biblioteca Națională și aproape în toate bibliotecile din orașele unde trăiesc aromâni. Tot de la tatăl meu auzisem de satul Mekat, el se ducea des în toate satele de aromâni din regiunea Vlora, dar în acest sat se simțea cel mai bine. Am ajuns prima dată la Mekat ca să le dăruiesc Abecedarul, în semn de respect pentru toată dragostea pe care oamenii de acolo i-au oferit-o tatălui meu. Dar și eu am rămas impresionată de sinceritatea lor, de o comunitate atît de pură, nu credeam că mai există undeva oameni atît de primitori și de autentici. Am început cu Abecedarul, iar un aromân din satul Mekat – Sokrat Koreta – și-a deschis casa și toți sătenii au avut încredere să-și trimită copiii să învețe aromâna, pentru că voiau ca cei mici să o știe, să nu se piardă limba. Așadar, primul proiect a fost cel legat de Abecedar și a fost finanțat de către Guvernul României, prin Departamentul pentru Românii de Pretutindeni. Apoi am făcut un site, primul site în limba română din Albania – aruman.com. Un alt proiect este legat de învățarea online a dialectului aromân, dar și a limbii române de către copii, eu sînt cea care le predă. Iar un alt proiect este repararea și dotarea școlii din satul Mekat care nu este în condiții foarte bune, pentru prima dată au Internet la școală și vom continua cu învățarea dialectului, dar și a limbii române. Copiii din sat au fost foarte bucuroși, am făcut mai multe activități împreună cu ei, de exemplu de Crăciun au colindat din casă în casă, colinde vechi, în aromână.
Cît de diferit este dialectul față de limba română? Un aromân se poate înțelege cu un român?
Eu zic că da și sînt foarte convinsă cînd spun asta. Înainte nu-mi dădeam seama de ce noi, care proveneam din familii de aromâni și mergeam la instituțiile și universitățile din România, învățam atît de repede limba română. Dar acum sînt convinsă că cel care provine dintr-o astfel de familie, chiar și după primele două săptămîni începe să vorbească, pentru că urechea e deja obișnuită, el cunoaște limba, a auzit-o în familie. Acum sînt adolescenți care poate n-o vorbesc, dar înțeleg tot, dacă tu le vorbești în aromână, iar asemănările cu limba română eu acum, sincer, nici nu le mai observ. Sînt sigură că dacă un român ascultă un aromân înțelege mult, dar și aromânii îi înțeleg pe români, poate mai puțin pentru că au intrat tîrziu în contact cu limba română.
Dar care e viitorul acestui dialect?
Actorii principali care se ocupă de aromâni se străduiesc ca limba și identitatea să rămînă vii, să convingă oamenii să nu le fie rușine să se declare aromâni, să fim conștienți de ceea ce avem, de particularitatea noastră. Dar riscul de a pierde limba e mare, e normal. Generațiile tinere n-o vorbesc. Noi avem o relație foarte bună cu statul român, am fost ajutați și foarte bine primiți, aproape toate ideile noastre de proiecte au fost aprobate, cred că și noi am fost foarte transparenți, am spus care sînt dorințele noastre. Pentru mine, cea mai impresionantă personalitate din România de origine aromână a fost Ion Caramitru, care a fost și un mare susținător al aromânilor, am avut ocazia să mă întîlnesc și să stau de vorbă cu el, a fost o personalitate reprezentativă pentru aromânii din România, dar și el avea rădăcini de aici, din Albania.
interviu realizat de Adina POPESCU
