Scriitorul – o specie sălbatică
Pe 3 martie s-a sărbătorit Ziua Mondială a Scriitorilor, în același timp cu Ziua Mondială a Vieții Sălbatice și cu Ziua Mondială privind protecția urechii și a sănătății auzului. Putem deduce de aici, în mod absurd, că scriitorul e o specie sălbatică ce își protejează urechea pentru a auzi mai bine replicile din tramvaiul 21. Am recuperat cîteva pagini de jurnal de acum doi ani și am decis să le public pentru a marca cumva această zi specială. Nu s-a schimbat mai nimic, am continuat să scriu.
În seara asta am deschis un manuscris pe care urma să-l predau la o editură, o carte începută mai lejer prin 2019, însă am tras tare ca s-o termin în 2020, anul „pandemic”, măcar să mă aleg cu ceva, mi-am zis, cu o carte terminată. Iar după ce termin o carte, încep să recitesc și să rescriu, uneori citesc cu voce tare pagini întregi ca să văd cum sună, presupun că e ca atunci cînd compui o melodie, chiar și un hit pop de succes, ceva îți sună prost, mai schimbi cîte o notă, un vers. Procesul ăsta ia de multe ori mai mult decît scrierea în sine pentru că nu-ți mai dai seama unde și de ce sună prost, undeva e o notă falsă, o „burtă”. Există scriitori care scriu bine la prima mînă, cred că nu fac parte dintre ei. Însă există și scriitori care scriu chinuit și muncesc pe fraze ca și cum ar ara pe un ogor, unul dintre ei este Jonathan Franzen, eu nu-l pot citi tocmai din cauza acestui „meșteșug”, îmi dau seama din start cît de bine e lucrată fraza, cît de bine se potrivește un cuvînt cu altul, nu mă poate păcăli. E o muncă acolo... și încă ce muncă! Nu e doar talent, nu e doar inspirație, transpiri și tragi mai ceva ca la cîmp. Așadar, am deschis acest manuscris pentru a nu știu cîta oară ca să mai meșteresc cîte ceva la el, un cuvînt, o replică, o virgulă, cînd brusc m-a apucat o senzație de gol în stomac și de inutilitate. Un soi de sfîrșeală. Așa că am închis documentul, am mers în bucătărie unde mi-am turnat un pahar de vin și am început să curăț niște cartofi, cartofi de Covasna din Piața Obor, vă recomand, 2 lei kilogramul. În timp ce îi curățam destul de grosolan pentru că gîndul mi-era tot la cartea aia din computer pe care ar fi trebuit să o dau deja la editură (deși nimeni nu mi-o ceruse în mod expres, dar mă simțeam eu vinovată că n-o predasem și că trăgeam de timp ca să fie cum? perfectă?), mi-am amintit că singura treabă desemnată de bunică-mea în bucătărie lui tata-mare era să curețe cartofii, iar el se lăuda că, de-a lungul timpului, odată cu exercițiul zilnic, desigur, ajunsese să obțină o coajă ca o foiță de țigară și să nu risipească nimic din cartof. Chiar îl vedeam în bucătărie, pe scăunelul de alături, pe bunicu-miu, în maioul lui de bumbac alb și pătat pe stropii vișinatei pe care o băuse pe ascuns, în cămară, atunci cînd se dusese să aducă niște cartofi din ladă, cu mîinile lui cărnoase, cu un mic tatuaj „din război” pe un umăr, de care îi era cam jenă acum, la bătrînețe. Îl vedeam cum își curăță cartofii perfect, fără să clipească, cu sentimentul datoriei împlinite. E lăudabil să obții o excelență în ceea ce faci, chiar dacă ești un pensionar din Cluj care deja nu mai are o altă utilitate decît să-și ajute nevasta să gătească masa de prînz. Și atunci golul din stomac s-a strîns dureros.
Mă gîndesc la modul cel mai serios să „mă las” de scris, m-am agățat prea mulți ani de treaba asta, e o ocupație care îmi „ocupă” prea mult timp, cu prea puține satisfacții, cel puțin în țara în care trăiesc și care se numește România. Sau, mai exact, scriind literatură, un hobby ipocrit și neproductiv, mă simt aici inutilă, cel puțin mai puțin utilă decît tata-mare care curăța în fiecare zi cartofi în bucătărie. Unii zic că adevăratul scriitor nu poate să trăiască fără să scrie, că nu poate dormi noaptea, că-l bîntuie frazele, poveștile, personajele... ei bine, încerc să mă conving că aș putea să trăiesc foarte bine și fără să scriu și că nu m-ar bîntui nimic. Poate că aș avea o nostalgie pentru un destin ratat (pe care oricum o am), dar aș trece și peste asta, dați-mi un an în sudul Italiei sau al Spaniei și probabil că aș fi la fel de pasionată de vinicultură, de gastronomie, de pescuit, de restaurarea caselor vechi sau de altceva precum aș fi de literatură. Aș putea să-mi transfer entuziasmul spre chestii mai normale și mai concrete care să mă facă să simt că trăiesc un pic viața asta, în loc să deschid zilnic un document Word în care să mai schimb cîte-un cuvînt, să mai tai cîteo frază – și pentru ce? Mai ales, pentru cine?
De ce m-aș mai chinui să scriu, din moment ce:
● sîntem o țară plină de scriitori care scriu din ambiție și fără scop și care, de multe ori, nici măcar nu se mai citesc între ei ca să se compare. Pe bune, sîntem o „populație” de scriitori, am putea lejer să formăm un oraș de o sută de mii de locuitori. Din ce am trăi oare?
● sîntem o țară fără cititori și fără feedback. Fără instituții literare serioase. Fără susținere. Fără breaslă. Fără cronici literare. Fără burse și rezidențe literare. Fără respect pentru profesia noastră. Care profesie?!
● sîntem o țară plină de scriitori care așteaptă să fie traduși, ca să iasă în lume, dar nu vor fi niciodată traduși... limbă minoră, deh!
● sîntem o țară de scriitori care de multe ori nici nu se mai gîndesc la cititori (oricum am stabilit că nu prea există, ne citesc prieteni, rude și cunoștințe) și scriu pentru ei înșiși, ca să se simtă bine. O carte nouă nu e așteptată de nimeni și nu creează așteptări, nu există cronică de întîmpinare, o dai la editură, o lansezi în neant și o vezi pe un raft, apoi cartea e deja îngropată.
● sîntem țara unor scriitori atît de săraci încît la 40 de ani nu-și pot face planuri pentru următoarele două luni, darămite pentru o documentare pentru următoarea carte pe care o fac tot pe banii lor.
● sîntem țara unor scriitori care sînt nevoiți să accepte tot felul de job-uri colaterale legate de scris – și alea prost plătite – ca să supraviețuiască. Cei mai deștepți au în spate o facultate „serioasă”, Medicină, Drept, Economie.
Mda, cred că sînt destule argumente ca să „mă las” de scris. Însă pentru că am pierdut toți acești ani – iată, sînt peste douăzeci! – cu ocupația asta măruntă, cu scrisul și pentru că am ajuns să scriu și atunci cînd dorm, cred că pot scrie o carte la fel de corect cum un muncitor neamț ar face o șaibă sau ar monta un robinet. Așadar, aștept comenzi de cărți de rețete, de grădinărit, despre pisici etc. Doar anunțuri serioase, cu contracte echivalente cu cele din Vest, în fond prețurile de la Lidl sînt aceleași în Germania și în România. Sînt convinsă că nu voi primi nici măcar o singură propunere... „meseria” asta nu se caută! Acum oricine poate să scrie bine, e plin Facebook-ul de oameni care au publicat și vor să publice, nu e o „calificare” precum cea de a spăla vase sau a curăța cartofi, e o „bogăție” interioară care trebuie împărtășită cu toată lumea. Îmi dau seama, astfel, că la 40+ nu știu, de fapt, să fac nimic... cum am putut trăi așa pînă acum, alimentînd o iluzie? Cît o să-mi mai ia pînă să mă trezesc?
Am prieteni scriitori care îmi zic: lasă, bre, că scriem pentru generațiile viitoare! Ei or să ne cumpere, or să ne înțeleagă, lasă, doar să scriem noi și totul se va rezolva în posteritate. Vom fi statui. Am foști colegi de liceu, oameni de afaceri serioși, nu ca mine, care mă sună și-mi zic: „Băi, am auzit că tu te pricepi la chestia asta cu scrisul... nu-mi scrii și mie niște advertoriale? Poate că le publicați chiar și la voi, în Dilema, că noi sîntem pe publicul ăsta smart?”. Și explic: băi, asta e o altă meserie! Da, sigur, pot scrie și advertoriale, însă de ce m-am mai chinuit eu să mă prefac că-s Franzen și să-mi iau la puricat manuscrisul, pentru cine contează? De ce mă enervează doar pe mine două cuvinte care nu se potrivesc, o frază care sună prost? Mă întreabă o prietenă: nu vrei să mergi prin școli și să ții niște ateliere de educație civică? Fiindcă tu oricum te întîlnești des cu copiii care îți citesc cărțile și își place să faci asta. Stai un pic, una e să le vorbești copiilor despre cărți și literatură și alta despre cum să nu arunce hîrtia pe jos. Ambele pot fi importante, dar de ce nu sîntem o țară a competențelor? De ce oamenii nu pot rămîne în pătrățica lor și să fie apreciați pentru asta?
