21 de ani

Publicat în Dilema Veche nr. 975 din 15 decembrie – 21 decembrie 2022
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg

M-am întîlnit cu nepotul meu de la Cluj care a venit la București, la un workshop de chirurgie robotică. Andrei e student în anul II la Medicină, și-a dorit să se facă doctor de prin gimnaziu și a muncit mult, ani întregi de meditații, ca să intre la facultate. „Cum e cu roboții, o să ajungă să opereze ei în locul vostru, nu-i așa?”, l-am întrebat rîzînd, cînd l-am văzut. În același timp, m-am întrebat pe mine însămi: cînd o fi crescut puștiul ăsta? Parcă mai ieri ne plimbam împreună prin parcurile din Gheorgheni, inventam povești despre hainele fără vîrstă de la second-hand-ul Remarcabil sau ne jucam Call of Duty pe computerul lui. Acum, Andrei are 21 de ani, e un tînăr înalt, serios, aparent ușor timid, dar de fapt cu foarte mult bun-simț. Un bun-simț nativ, ardelenesc, pe care îl crezusem pierdut pe veci, înlocuit de tupeul unor generații mai îndrăznețe decît am fost noi la vîrsta lor, dar uite că tocmai aceste generații îl reînvie. Cum s-a împăcat cu roboții? „Nu e chiar domeniul meu de interes, dar a apărut acest workshop și mi-am zis: de ce nu?” Îmi place și cum se exprimă Andrei, își alege atent cuvintele ca să nu jignească pe nimeni, nu l-am auzit înjurînd, nu și-o bagă și n-o scoate, cum auzi peste tot pe străzile din București. Sau poate că ăștia mici nu mai înjură atît de mult ca părinții lor. Îmi arată cîteva fotografii de la workshop, e o simulare a unei operații de carcinom de prostată, chirurgul nu mai atinge pacientul, operează uitîndu-se într-un vizor și folosindu-se de niște manetuțe. Eu, la 21 de ani, nu cred că aveam primul meu computer, Pentium 1, și cînd l-am avut, prin anul III de facultate, mi-era frică să-l ating, încă mergeam la redacție cu texte scrise de mînă, exista un „culegător” care le introducea în unicul computer de acolo, mai tîrziu duceam textele pe dischete și meseria de „culegător” a dispărut. Se inventase și la noi Internetul, dar putea fi accesat doar din niște stabilimente care se numeau Internet Café unde plăteai Internetul cu ora. Mi-am dat seama ce noroc au, totuși, ăștia mici de acum și cît de mult s-au schimbat lucrurile în doar douăzeci de ani. Chirurgie robotică? La asta s-a ajuns?! „Nu m-am descurcat prea bine pentru că îți trebuie multă îndemînare... iar eu am două mîini stîngi”, rîde Andrei. „Și nu te-a ajutat Call of Duty?” „Nu, deloc.” Andrei are și simțul umorului, ironie și autoironie care se îmbină într-un mod simpatic cu mici naivități din copilăria pe care abia ce a lăsat-o în urmă. Am observat și la alți tineri de vîrsta lui – fizic, se dezvoltă mai repede decît am făcut-o noi, fetele sînt domnișoare de pe la 10-11 ani, băieții cresc ca din apă, însă rămîn mai mult timp copii. Nu e vorba neapărat despre imaturitate, cît despre o pierdere a inocenței întîrziată, ceea ce e bine, poate chiar trăiesc într-o lume mai bună și noi, hîrșiți și plini de frustrări, nu ne mai dăm seama de ea. Poate chiar vor face o lume mai bună. 

M-am întîlnit cu Andrei la Tîrgul de Carte, după care am fost împreună la Berăria H, în sfîrșit pot bea o bere cu Andrei – m-am bucurat eu. I-a plăcut acolo pentru că așa ceva nu au în Cluj. În cele trei zile pe care le-a petrecut în București, a bătut orașul în lung și-n lat, în general pe jos, a mers kilometri întregi. E curios, îi plac locurile și experiențele noi. La 21 de ani, Andrei s-a plimbat la fel de mult cît m-am plimbat eu la 40 și ceva, a fost la Praga, la Berlin, la Lisabona, la Geneva și sus de tot în Alpi, aproape de Mont Blanc, ca să nu mai punem la socoteală destinațiile de vacanță gen Grecia. Cele mai multe dintre aceste călătorii le-a făcut cu școala prin programe Erasmus. Cînd aveam eu 21 de ani, programele Erasmus nu existau, nici nu ne puteam imagina că am putea merge „cu clasa” undeva în străinătate, cel mult în excursiile clasice la munte sau la salina de la Slănic. De fapt, în anii ’90, străinătatea în sine era încă inaccesibilă pentru oamenii de rînd – desigur, existau copii ai îmbogățiților peste noapte care mergeau vara pe Coasta de Azur, însă nu în grupul meu de prieteni. Noi eram o gașcă de puștani neieșiți nicăieri, decît cel mult la Vama Veche, unde ne îmbătam și trăiam un idealism naiv, un Woodstock perpetuu pentru că nu știam, de fapt, pe ce lume trăiam. Nu știam nimic, se schimbase un regim, dar încă eram rupți de lume. Eu am ajuns pentru prima oară în Occident la 28 de ani pentru că unei prietene i s-a făcut milă de mine și m-a trimis la un workshop la Bruxelles. De unde am fugit la Paris, am locuit la o gazdă, am bătut orașul în lung și-n lat, am mers kilometri cu 50 de euro în buzunar (și ca să nu cheltuiesc banii pe metrou), însă mi se înmuiau genunchii la fiecare colț de stradă, la fiecare „obiectiv” din ăsta faimos pe care îl știam doar din cărți sau filme și mi se părea intangibil. Aș putea spune că, atunci cînd am aterizat pentru prima oară la Paris, m-am simțit pe o altă planetă. Și m-am gîndit: ce șansă au, totuși, copiii ăștia de acum, să poată, de mici și fără eforturi financiare uriașe din partea părinților, să vadă o lume întreagă! Ce deschidere fantastică, de care noi n-am avut parte! Însă nu am gîndit toate astea cu invidie, așa au stat lucrurile. „Adina, tu cum reușești de te plimbi atît?”, m-a întrebat curios Andrei. Adevărul e că în ultimul an m-am plimbat cît pentru trei. „Hm... habar n-am. Pentru că asta îmi place, să călătoresc și să scriu.” Apoi mi-am dat seama că e mai mult decît atît, am o obsesie legată de plecări și călătorii, accept aproape orice ofertă pentru a călători în exces, dacă se poate. Probabil pentru că nu am avut parte de așa ceva la vîrsta lui și încerc cu orice preț să recuperez, ca un copil care nu s-a jucat suficient cînd era mic și continuă să se joace ca adult. Și poate că această nevoie de recuperare a fost unul dintre motivele pentru care nu am vrut să fac copii – trebuia să trăiesc suficient înainte de a da viață unui alt om. Apoi, la berea de la Berăria H, am vorbit cu Andrei despre cărți. Era sincer interesat și avea un soi de admirație față de ocupația asta a mea. M-a rugat chiar să-i recomand o carte care să-i placă. I-am recomandat Ciuma de Albert Camus. I-am zis că e o carte care are o întreagă filozofie a ei, dar că poate fi foarte interesantă pentru un viitor doctor, în fond e vorba despre o epidemie de ciumă și de modul clinic în care aceasta evoluează. A doua zi, înainte să ia trenul spre Cluj, Andrei a trecut pe la Cărturești Carusel și și-a cumpărat Ciuma, mi-a trimis o poză pe Mess – „Asta e cartea?”. „Da, sper să-ți placă!” Și m-am simțit mîndră de mine – un student la Medicină de 21 de ani, un viitor doctor, pleacă de la București la Cluj cu Ciuma lui Camus în bagaj. 

Tot la berea de la Berăria H, am discutat și despre medicină. Mi-am dat seama că știe foarte multe pentru anul doi, ca terminologie în primul rînd, e deja aproape doctor, ce mai! A fost rîndul meu să-l privesc cu admirație, nu mă așteptam, dar e explicabil. Pentru că Andrei, încă de dinainte de a intra la facultate, face voluntariat la SMURD, la Cluj. Și face gărzi de 24 de ore. Un copil de 21 de ani. Vede cazuri, resuscitează, uneori doctorii îl lasă să și intubeze pacienții. Era normal să învețe. Și vrea să-și aleagă ca specializare ATI și medicina de urgență. „Andrei, dar e cel mai greu... de ce nu vrei cardio sau oftalmo?” „Ar fi prea ușor, iar mie asta îmi place...” Mi-am dat seama că generația asta a lor e mult mai serioasă și, într-un fel, mai pragmatică decît eram noi. Eu, la 21 de ani, eram o zuză, o zănatică, habar n-aveam ce-mi doream în viață, mîzgăleam niște hîrtii. Și, din acel moment, Andrei a devenit eroul meu. Ca toți copiii de vîrsta lui care, cu siguranță, dacă se țin de treabă, vor face, dacă nu o lume, măcar o țară mai bună. Cînd a dat la Medicină, Andrei învăța germană intensiv, își dorea să plece ca doctor în Germania. Acum nu-și mai dorește – zice că e bine și aici. Iar visul lui, apropo de naivitățile simpatice ale copilăriei, este ca, la bătrînețe, să fie doctor de familie la Sinaia. Pentru că, deși a fost și-n Elveția, și în Austria, e îndrăgostit de Sinaia.

Cea mai bună parte din noi jpeg
Prietenia între femei – un mit?
Marile bucurii și marile tristeți le cam ducem de unii singuri.
Zizi și neantul jpeg
Zăpadă și săpuneală
Săpuneala era, negreșit, un mini-ritual pre-sexual.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Diete și cîteva gînduri despre nutriție
● Orice dietă implică renunțarea la alcool. Eu nu beau decît vin, dar e bună și o bere. Pînă aici! Nu vreau să fiu un om slab, sănătos, dar trist.
E cool să postești jpeg
Cînd aduci munca acasă
Există, bineînțeles, avantaje clare ale muncii de acasă. Și pentru angajați, și pentru angajatori.
p 20 Kierkegaar WC jpg
Maestrul Kierkegaard
Într-o anumită împrejurare, Wittgenstein a observat: „Un gînditor religios onest este ca un funambul.
„Voi cine spuneţi că sînt?“ O pledoarie jpeg
Ineditele lui Eliade
E un eveniment care, sper, i-ar fi plăcut lui Eliade, pentru că e o confirmare a importanței arhivei pe care o evoca recurent, aproape obsesiv, în jurnalele sale, știind ce a lăsat în ea.
p 24 M  Plesu jpg
Cu ochii-n 3,14
Dialog între un tată și un fiu (la vîrsta inocenței), în autobuz. Tatăl: „Merg să-i iau lu’ mami ceva.“ Fiul: „Ce?“ Tatăl: „Niște cizme.“ Fiul: „De ce?“ Tatăl: „Nu, că nu găsesc.“ Memorabil. (D. S.)
Cea mai bună parte din noi jpeg
Cînd v-ați simțit singuri ultima dată?
Te poți simți însingurat într-o mare de oameni, dacă relațiile cu ei nu sînt potrivite.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Cum se pleca în State în anii ’90?
Astfel, exemplele pot continua, căci românul, odată ajuns cetăţean american, face tot posibilul să-şi uite limba şi obiceiurile, dar năravurile şi le păstrează.
E cool să postești jpeg
Vînzătorul nostru, stăpînul nostru
Rămîne însă o întrebare: politețea, grija, respectul sînt oare condiționate de bani sau derivă din calitatea umană?
p 20 jpg
Incultură religioasă şi incultură universitară
Numeroasele miniaturi ilustrative preiau, alături de modele musulmane, imagistică de tip budist chinez şi creştin bizantin.
Theodor Pallady jpeg
Un iluminist evreu în Țara Românească
Cronica relațiilor dintre români și evrei a fost uneori armonioasă, alteori convulsivă și tragică, în funcție de contexte sociale, dinamici ideologice și evoluții geopolitice inevitabil fluctuante.
index jpeg 3 webp
Cîtă nefericire în urbea lui Bucur!
La noi, aici, în București și în anul de grație 2023, sub ce pictăm oamenii sfîșiați, absurd, de haite, pe cîmpurile năpădite de buruieni ale unui oraș care agonizează fără să o știe?
p 24 M  Plesu jpg
Cu ochii-n 3,14
Cehoaica Vera Czernak n-a mai suportat infidelitățile soțului ei, așa că într-o zi a decis să se arunce de la balcon. A căzut exact peste soțul ei care tocmai se întorcea acasă. El a murit, ea a supraviețuit.
Cea mai bună parte din noi jpeg
„Ei fac din noapte ziuă ş-a zilei ochi închid”
După ce vorbeam, mă culcam la loc. Nu i-am zis niciodată, dar se pare că știa. Mai tare decît cronotipul (și decît majoritatea lucrurilor) rămîne iubirea, se pare.
Zizi și neantul jpeg
Dimineți de iarnă
Mă făcea să simt că pămîntul nu-mi fuge de sub picioare. Că lucrurile pot avea sens și pot fi la locurile lor.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
La munca de jos
Oare n-ar trebui, la vîrsta lor, să plece în niște excursii ca să vadă lumea, să-și cumpere autorulote cum fac pensionarii din Germania, să-și petreacă revelioanele prin insule cu o climă mai blîndă?
E cool să postești jpeg
Bătaia e ruptă de rai – chipuri ale răului
Grăitoare pentru acest comportament defensiv este, de altfel, și zicala românească „Bătaia e ruptă din rai”, în fapt, o legitimare a violenței.
p 20 WC jpg
Democrația și Biserica în secolul XXI
Așa cum participarea demos-ului la viața cetății e însăși democrația, participarea laicatului la viața Bisericii e însuși creștinismul.
„Voi cine spuneţi că sînt?“ O pledoarie jpeg
Benedict al XVI-lea
Aproape intactă mi-a rămas, după zece ani, amintirea ultimei slujbe pe care a prezidat-o la San Pietro, în Miercurea Cenușii.
p 24 M  Plesu jpg
Cu ochii-n 3,14
La știrile TV, imagini dintr-un supermarket și apoi opinia unei fete de la carne, despre cum mai merge vînzarea acum, după ce s-a încheiat iureșul sărbătorilor: „E foarte scăzută un picuț“. (D. S.)
Cea mai bună parte din noi jpeg
Comoara e pretutindeni
Încerc să împing frica mult în fundul rucsacului, undeva între sacul de dormit și polarul de rezervă, amintindu-mi că o să fie vocală, dar n-o s-o las să conducă.
Zizi și neantul jpeg
Tache și cenușiul
Interesant e că pînă și în amintitrile mele culoarea paltonului său a rămas incertă: uneori mi-l amintesc gri, alteori negru.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Cabana Caraiman
Nicăieri nu am simțit un munte mai sălbatic decît la cabana Caraiman, simți hăul, abruptul, aproape de tine țopăie caprele negre.

Adevarul.ro

image
Ger de crapă pietrele în România: temperaturile de coșmar care se anunță. Cât ține episodul de vreme rea
Vremea rea pune stăpânire pe aproape toate regiunile. Va continua să ningă la munte, iar temperaturile vor scădea accentuat. Gerul ne va chinui toată săptămâna viitoare.
image
Închisoare pe viață pentru un român care a ucis o femeie pentru a-i lua averea. Cum s-a filmat în casa victimei
Mohammed El-Abboud, cetățean român în vârstă de 28 de ani, și Kusai Al-Jundi, cetățean sirian, în vârstă de 25 de ani, au păcălit-o pe Louise Kam, să semneze documente de împuternicire care, credeau ei, le-ar fi permis să controleze averea de milioane de euro a acesteia.
image
„Mirciulică“, filmul cu Mircea Bravo, locul 1 pe Netflix. Cât profit a făcut în cinema. „A trebuit să folosim înjurături“ VIDEO
La doar o zi de la lansarea pe platforma de streaming, comedia este deja preferata telespectatorilor din România.

HIstoria.ro

image
Sfârșitul Bătăliei de la Stalingrad: Capitularea mareșalului Paulus
În timpul nopții de 30 spre 31 ianuarie 1943, Brigada 38 Motorizată, având atașate companiile de geniu, a încercuit zona din jurul Pieței Eroilor Căzuți și magazinul Univermag, întrerupând legăturile telefonice dintre comandamentul mareșalului Friedrich Paulus și unitățile subordonate.
image
Originea familiei Caragiale. Recuperarea unei istorii autentice
„Ce tot spui, măi? Străbunicul tău a fost bucătar arnăut, plăcintar! Purta tava pe cap. De-aia sunt eu turtit în creștet!”, astfel îl apostrofa marele Caragiale pe fiul său Mateiu, încercând să-i tempereze fumurile aristocratice și obsesiile fantasmagoric-nobiliare de care acesta era bântuit.
image
Detalii din viața a 3 mari actori cu origini românești / VIDEO
Detalii din viața a 3 mari actori cu origini românești