21 de ani

M-am întîlnit cu nepotul meu de la Cluj care a venit la București, la un workshop de chirurgie robotică. Andrei e student în anul II la Medicină, și-a dorit să se facă doctor de prin gimnaziu și a muncit mult, ani întregi de meditații, ca să intre la facultate. „Cum e cu roboții, o să ajungă să opereze ei în locul vostru, nu-i așa?”, l-am întrebat rîzînd, cînd l-am văzut. În același timp, m-am întrebat pe mine însămi: cînd o fi crescut puștiul ăsta? Parcă mai ieri ne plimbam împreună prin parcurile din Gheorgheni, inventam povești despre hainele fără vîrstă de la second-hand-ul Remarcabil sau ne jucam Call of Duty pe computerul lui. Acum, Andrei are 21 de ani, e un tînăr înalt, serios, aparent ușor timid, dar de fapt cu foarte mult bun-simț. Un bun-simț nativ, ardelenesc, pe care îl crezusem pierdut pe veci, înlocuit de tupeul unor generații mai îndrăznețe decît am fost noi la vîrsta lor, dar uite că tocmai aceste generații îl reînvie. Cum s-a împăcat cu roboții? „Nu e chiar domeniul meu de interes, dar a apărut acest workshop și mi-am zis: de ce nu?” Îmi place și cum se exprimă Andrei, își alege atent cuvintele ca să nu jignească pe nimeni, nu l-am auzit înjurînd, nu și-o bagă și n-o scoate, cum auzi peste tot pe străzile din București. Sau poate că ăștia mici nu mai înjură atît de mult ca părinții lor. Îmi arată cîteva fotografii de la workshop, e o simulare a unei operații de carcinom de prostată, chirurgul nu mai atinge pacientul, operează uitîndu-se într-un vizor și folosindu-se de niște manetuțe. Eu, la 21 de ani, nu cred că aveam primul meu computer, Pentium 1, și cînd l-am avut, prin anul III de facultate, mi-era frică să-l ating, încă mergeam la redacție cu texte scrise de mînă, exista un „culegător” care le introducea în unicul computer de acolo, mai tîrziu duceam textele pe dischete și meseria de „culegător” a dispărut. Se inventase și la noi Internetul, dar putea fi accesat doar din niște stabilimente care se numeau Internet Café unde plăteai Internetul cu ora. Mi-am dat seama ce noroc au, totuși, ăștia mici de acum și cît de mult s-au schimbat lucrurile în doar douăzeci de ani. Chirurgie robotică? La asta s-a ajuns?! „Nu m-am descurcat prea bine pentru că îți trebuie multă îndemînare... iar eu am două mîini stîngi”, rîde Andrei. „Și nu te-a ajutat Call of Duty?” „Nu, deloc.” Andrei are și simțul umorului, ironie și autoironie care se îmbină într-un mod simpatic cu mici naivități din copilăria pe care abia ce a lăsat-o în urmă. Am observat și la alți tineri de vîrsta lui – fizic, se dezvoltă mai repede decît am făcut-o noi, fetele sînt domnișoare de pe la 10-11 ani, băieții cresc ca din apă, însă rămîn mai mult timp copii. Nu e vorba neapărat despre imaturitate, cît despre o pierdere a inocenței întîrziată, ceea ce e bine, poate chiar trăiesc într-o lume mai bună și noi, hîrșiți și plini de frustrări, nu ne mai dăm seama de ea. Poate chiar vor face o lume mai bună. 

M-am întîlnit cu Andrei la Tîrgul de Carte, după care am fost împreună la Berăria H, în sfîrșit pot bea o bere cu Andrei – m-am bucurat eu. I-a plăcut acolo pentru că așa ceva nu au în Cluj. În cele trei zile pe care le-a petrecut în București, a bătut orașul în lung și-n lat, în general pe jos, a mers kilometri întregi. E curios, îi plac locurile și experiențele noi. La 21 de ani, Andrei s-a plimbat la fel de mult cît m-am plimbat eu la 40 și ceva, a fost la Praga, la Berlin, la Lisabona, la Geneva și sus de tot în Alpi, aproape de Mont Blanc, ca să nu mai punem la socoteală destinațiile de vacanță gen Grecia. Cele mai multe dintre aceste călătorii le-a făcut cu școala prin programe Erasmus. Cînd aveam eu 21 de ani, programele Erasmus nu existau, nici nu ne puteam imagina că am putea merge „cu clasa” undeva în străinătate, cel mult în excursiile clasice la munte sau la salina de la Slănic. De fapt, în anii ’90, străinătatea în sine era încă inaccesibilă pentru oamenii de rînd – desigur, existau copii ai îmbogățiților peste noapte care mergeau vara pe Coasta de Azur, însă nu în grupul meu de prieteni. Noi eram o gașcă de puștani neieșiți nicăieri, decît cel mult la Vama Veche, unde ne îmbătam și trăiam un idealism naiv, un Woodstock perpetuu pentru că nu știam, de fapt, pe ce lume trăiam. Nu știam nimic, se schimbase un regim, dar încă eram rupți de lume. Eu am ajuns pentru prima oară în Occident la 28 de ani pentru că unei prietene i s-a făcut milă de mine și m-a trimis la un workshop la Bruxelles. De unde am fugit la Paris, am locuit la o gazdă, am bătut orașul în lung și-n lat, am mers kilometri cu 50 de euro în buzunar (și ca să nu cheltuiesc banii pe metrou), însă mi se înmuiau genunchii la fiecare colț de stradă, la fiecare „obiectiv” din ăsta faimos pe care îl știam doar din cărți sau filme și mi se părea intangibil. Aș putea spune că, atunci cînd am aterizat pentru prima oară la Paris, m-am simțit pe o altă planetă. Și m-am gîndit: ce șansă au, totuși, copiii ăștia de acum, să poată, de mici și fără eforturi financiare uriașe din partea părinților, să vadă o lume întreagă! Ce deschidere fantastică, de care noi n-am avut parte! Însă nu am gîndit toate astea cu invidie, așa au stat lucrurile. „Adina, tu cum reușești de te plimbi atît?”, m-a întrebat curios Andrei. Adevărul e că în ultimul an m-am plimbat cît pentru trei. „Hm... habar n-am. Pentru că asta îmi place, să călătoresc și să scriu.” Apoi mi-am dat seama că e mai mult decît atît, am o obsesie legată de plecări și călătorii, accept aproape orice ofertă pentru a călători în exces, dacă se poate. Probabil pentru că nu am avut parte de așa ceva la vîrsta lui și încerc cu orice preț să recuperez, ca un copil care nu s-a jucat suficient cînd era mic și continuă să se joace ca adult. Și poate că această nevoie de recuperare a fost unul dintre motivele pentru care nu am vrut să fac copii – trebuia să trăiesc suficient înainte de a da viață unui alt om. Apoi, la berea de la Berăria H, am vorbit cu Andrei despre cărți. Era sincer interesat și avea un soi de admirație față de ocupația asta a mea. M-a rugat chiar să-i recomand o carte care să-i placă. I-am recomandat Ciuma de Albert Camus. I-am zis că e o carte care are o întreagă filozofie a ei, dar că poate fi foarte interesantă pentru un viitor doctor, în fond e vorba despre o epidemie de ciumă și de modul clinic în care aceasta evoluează. A doua zi, înainte să ia trenul spre Cluj, Andrei a trecut pe la Cărturești Carusel și și-a cumpărat Ciuma, mi-a trimis o poză pe Mess – „Asta e cartea?”. „Da, sper să-ți placă!” Și m-am simțit mîndră de mine – un student la Medicină de 21 de ani, un viitor doctor, pleacă de la București la Cluj cu Ciuma lui Camus în bagaj. 

Tot la berea de la Berăria H, am discutat și despre medicină. Mi-am dat seama că știe foarte multe pentru anul doi, ca terminologie în primul rînd, e deja aproape doctor, ce mai! A fost rîndul meu să-l privesc cu admirație, nu mă așteptam, dar e explicabil. Pentru că Andrei, încă de dinainte de a intra la facultate, face voluntariat la SMURD, la Cluj. Și face gărzi de 24 de ore. Un copil de 21 de ani. Vede cazuri, resuscitează, uneori doctorii îl lasă să și intubeze pacienții. Era normal să învețe. Și vrea să-și aleagă ca specializare ATI și medicina de urgență. „Andrei, dar e cel mai greu... de ce nu vrei cardio sau oftalmo?” „Ar fi prea ușor, iar mie asta îmi place...” Mi-am dat seama că generația asta a lor e mult mai serioasă și, într-un fel, mai pragmatică decît eram noi. Eu, la 21 de ani, eram o zuză, o zănatică, habar n-aveam ce-mi doream în viață, mîzgăleam niște hîrtii. Și, din acel moment, Andrei a devenit eroul meu. Ca toți copiii de vîrsta lui care, cu siguranță, dacă se țin de treabă, vor face, dacă nu o lume, măcar o țară mai bună. Cînd a dat la Medicină, Andrei învăța germană intensiv, își dorea să plece ca doctor în Germania. Acum nu-și mai dorește – zice că e bine și aici. Iar visul lui, apropo de naivitățile simpatice ale copilăriei, este ca, la bătrînețe, să fie doctor de familie la Sinaia. Pentru că, deși a fost și-n Elveția, și în Austria, e îndrăgostit de Sinaia.