Centrul și marginea

În urmă cu opt ani m-am mutat de pe Calea Moșilor în „mahalaua” care începea chiar în spatele blocului meu și am nimerit într-o comunitate pestriță care nu semăna cu nimic cunoscut de mine pînă atunci. Îmi imaginam că mahalaua există doar la periferie, este o margine a orașului care funcționează după propriile sale reguli și aveam o viziune oarecum romantică asupra ei. De altfel, „mahalaua” mea de la Obor fusese mahala în toată puterea cuvîntului la începuturile ei, cu străzi ce căpătaseră numele breslelor care le locuiau – Făinari, Măcelari, Precupeții Vechi, o extensie citadină, însă cu aspect mai mult rural, spre Tîrgul Moșilor care era legat de oraș prin Podul Tîrgului din Afară. O întreagă istorie aici din care nu s-a recuperat mai nimic, mi-ar plăcea ca acest tip de mahala să se transforme, de pildă, într-o destinație turistică. În vremurile noastre, locul e un amestec de case și imobile dărăpănate care au curți mici, murdare și lipsite de verdeață, cu vile și blocuri noi, de trei-patru etaje, care se construiesc peste noapte, acolo unde dezvoltatorii imobiliari mai prind cîte o parcelă cu locuințe demolabile. Așadar, nimic din spiritul de odinioară, căci breslele au dispărut și ele. Și oamenii sînt amestecați – de la cei aparent foarte săraci, însă cu BMW de ultimul tip în fața cocioabei unde locuiesc cîte zece, la „țigani de mătase”, de la cei gospodari la vecinii lor care își aruncă zoaiele în fața porții. Fostele case familiale de croitori, pantofari sau mai știu eu ce meseriași sînt locuite acum de mai multe familii, mereu ai ceva de împărțit cu celălalt, de la țeava comună de canalizare la panoul electric. Se socializează în stradă, în fața buticului, iar în zilele de sărbătoare grătarele se scot tot în stradă. Manele se aud cînd și cînd, în rest e liniște, doar uneori cîini care latră. Am fost șocată în primul an cînd vecinul meu și-a adus porcul de la țară și l-a tăiat în curtea de alături, iar sîngele gros s-a scurs spre gura de canalizare de pe stradă, mi s-a părut inacceptabil – unde sîntem aici? La oraș sau la țară? Gunoaiele, în schimb, sînt peste tot. Însă ceea ce mi se pare ciudat este că, deși aspectul locului a rămas unul de mahala, totuși poți face 20 de minute pe jos pînă în Piața Romană. Așadar, vorbim despre o „mahala” ultracentrală, în vreme ce, la marginea orașului, adevăratele mahalale sînt înlocuite cu cartiere noi, rezidențiale, după modelul suburbiilor occidentale. Dar, mă întreb, oare ce mai înseamnă centrul și marginea? În ce mai constă periferia? Tendința este acum cea a descentralizării și nu doar din punct de vedere urbanistic. Să existe mai multe centre (cultural, istoric, comercial etc.), fiecare cu marginile lui care să se unească într-un tot comun. O lume globalizată nu mai are periferii, astfel se anulează diferențele. La fel și în spectrul politic, partidele de centru sînt din ce în ce mai puține, iar extremele se confundă de multe ori ideologic între ele. România se situează teoretic la periferia Uniunii Europene, însă, cu noua criză provocată de războiul din Ucraina, acest aspect nu mai are nici o relevanță. O țară nu mai are orașe „de provincie”, ci centre regionale. Astfel, e cumva firesc ca mahalaua de pe timpuri să se mute în centru, iar viața bună, așezată, mic-burgheză să se trăiască undeva la periferie. Dilema veche vă propune un Dosar despre centru și margine, despre periferii urbane, politice și morale, din viața reală și, de ce nu, din literatură.