Corpul

Recunosc, n-am avut niciodată o relație bună cu corpul meu, nu am „empatizat”, nu am rezonat cu el, ca să zic așa. Cu alte cuvinte, mi-aș fi dorit să am cu totul alt corp și de aceea, cînd am început să joc jocuri online, îmi petreceam multă vreme doar ca să-mi construiesc „caracterul”/ avatarul, acolo poți face orice, pînă la detaliu, poți reduce dimensiunea coapselor, poți crește sau micșora sîni cît dorești, poți bomba funduri sau poți adăuga niște riduri sexy pe chip ca să nu pari, în joc, prea tînără și neexperimentată. N-am avut o relație bună cu corpul meu de pe la 12-13 ani, cînd am început să conștientizez, de fapt, că am un corp și, mai ales, să-l privesc prin intermediul celorlalți, pentru că societatea m-a învățat că ceilalți sînt oglinda. Ca în cele mai multe dintre cazuri, m-am transformat dintr-un copil vesel și dezinvolt într-o adolescentă timidă și complexată. Totul din cauza corpului. Să ne înțelegem, corpul nu avea absolut nimic în neregulă, nu eram diformă, cocoșată, nu aveam un picior mai scurt și unul mai lung, era un corp absolut normal de adolescentă și, ceea ce e cel mai important, era perfect sănătos, nici măcar nu am trecut prin episoade traumatizante legate de acneea juvenilă. Totuși, simțeam cumva că nu moștenisem pe cale genetică chiar corpul ideal – aveam oase mari și robuste (am avut trei kilograme opt sute la naștere, ce naiba?), o tendință spre îngrășare, picioarele ușor în X, un aspect de viitoare femeie voinică, așadar nu căpătasem în mod nativ corpul subțire, elegant și grațios ca al fetelor de prin reclame, nu mă puteam compara cu Cindy Crawford și Claudia Schiffer, căci ele erau reperele pe atunci. Pentru că, în marea majoritate a cazurilor, corpul se moștenește – ce-i drept, se poate și „lucra” dacă îți dorești să-ți dedici toată viața corpului tău. Eu, sincer, am avut alte preocupări. Și apropo de moștenire, ambele bunici, mătușile, apoi mama, la vîrste adulte, apoi la bătrînețe, au fost femei bine împlinite, gospodărește, mai ales că în timpul comunismului nici nu te gîndeai la regimuri de slăbire, te gîndeai să ai ce mînca, adevărul e că n-am avut nici o „slăbătură” în familie, n-am avut noroc!     

Pentru că destinul nu-mi oferise corpul „perfect”, de fapt corpul impus de niște standarde ale societății, sufeream, desigur, și mi se părea că arăt oribil. În plină criză hormonală adolescentină, să ți se pară că arăți oribil e cumplit. Pe la 15 ani, deja îmi pierdusem toată încrederea în mine. Odată ce am intrat la liceu, mi-am dat seama că ești „valorizat” de ceilalți de vîrsta ta, de gașcă, exclusiv prin corp – fetele încercau din răsputeri să se încadreze în standarde, iar băieții mișto se uitau doar după fetele care îndeplineau standardele, adică după „bunăciuni”, cum s-ar zice acum. Asta însemna să fii popular, să ai o viață socială OK și o relație de „iubire”, ceea ce își dorea orice adolescent. În gașcă, nu conta că ai ceva în cap, că vrei să scrii nu știu ce literatură, că ești haioasă, că faci glume bune, cel puțin nu la fete, la băieți se mai accepta și un băiat în afara standardelor, dacă era șmecher și cu bani, îl luau cu ei și pe „Grasu”, uneori pe post de bufon. În liceu, nu-mi prea amintesc să fi vorbit altceva cu fetele de vîrsta mea decît despre cure de slăbire, numărat de calorii, cît are un iaurt, cît are un măr, despre „Ce-ai slăbit, fatăăă!” sau „Ce te-ai îngrășat, fată!” și, mai ales, despre cum să faci ca să încapi în blugii Motor numărul 27 (am scris un text întreg pe tema asta, nu vreau să mă mai repet) care erau la modă, ca să fii cît de cît „valabilă”, ca să exiști „pe piață”. Dacă purtai numărul 26 erai deja top-model, însă dacă abia reușeai să tragi pe tine un 28 sau 29, erai condamnată să-ți trăiești adolescența fără să te observe nimeni. La un moment dat, prin clasa a X-a, mi-am declarat război propriului meu corp imperfect. N-am mîncat aproape nimic timp de vreun an (maică-mea nici nu știa că aruncam mîncarea) și făceam „săliță” la mine acasă, adică gimnastică după caseta video cu Cindy, pînă căpiam. Rezultatele s-au văzut – de la numărul 29 am ajuns la 27, la o adică cred că puteam să încerc la limită și un 26 și, printr-a unșpea, în sfîrșit devenisem o fată „populară”. Însă au existat consecințe pe termen lung – mi-am distrus părul, care nu și-a mai revenit niciodată, unghiile și acum sînt fragile, am făcut o gravă carență de B-uri, mă luptam cu niște furunculoze, mi s-a dereglat ciclul menstrual cîțiva ani. Am niște poze cu mine „în standarde”, mă întreb și acum dacă a meritat, fiindcă după această experiență, de fapt, mi-am urît și mai tare corpul pentru că s-a răzbunat pe mine, așa că nu mi-am mai propus să mai fac nimic semnificativ pentru el.

După 20 de ani, cînd intrasem deja în viața adultă, m-am lămurit că nu voi fi niciodată top-model și m-am concentrat pe supraviețuire și pe a avea ce mînca, exact ca-n regimul comunist. Abia pe la 30 am început să mă obișnuiesc cu corpul meu și să nu-mi doresc neapărat altul. Însă de complexe nu am scăpat niciodată, în momentul în care te formezi într-o astfel de societate care acordă atît de multă atenție corpului tău de femeie, nici nu ai cum. Primul șoc l-am avut cînd am început să plec prin alte țări mai civilizate – mi-am dat seama că aveam un succes neașteptat  pentru că aveam ceva în cap, eram amuzantă, făceam glume bune, știam să socializez etc. Abia aici am simțit că nu mai sînt evaluată din cap pînă în picioare, nu mi-a mai păsat cum mă îmbrac și că trebuie să am ceva de afișat. De-a lungul timpului, mi-am dat seama că, fără să mai fac mai nimic pentru corpul meu, moștenirea genetică începea să-și spună cuvîntul, începeam să arăt ca bunicile și mătușile mele, bine împlinită, gospodărește. Desigur că nu mi-a convenit, dar n-am mai avut voința să o iau de la capăt, mi-am lăsat corpul să îmbătrînească în voie, cu mici heirup-uri pasagere, dar necesare, fiindcă, recunosc, nu am un stil de viață care să te mențină în formă (de pildă, îmi place să beau bere și să socializez la bere – doar n-oi socializa la apă minerală? –, iar berea, în timp, poate avea într-adevăr efecte asupra corpului, însă ce ar fi viața fără micile plăceri?). Sînt conștientă că sînt milioane de femei care arată mai bine decît mine la 40 și ceva de ani pentru că poate s-au îngrijit mai mult, așa cum sînt conștientă că alte milioane arată mai rău. Însă nu mai am nici un fel de standarde de acest gen, am ieșit din „target”, cum s-ar zice, iar asta îmi dă cumva un sentiment de relaxare. În sfîrșit, pot să beau și eu de una singură o bere, că tot am pomenit-o, la cîrciumă, fără să mai simt priviri ațintite asupra mea, fără să vină vreunul la masă și să-mi zică „Ce faci, păpușa?”. Ei, o cucoană, acolo! Acum, la începutul fazei de băbenie, am o altfel de relație cu corpul meu și o altă grijă majoră – să nu mă lase, să nu mă trădeze, să mă ajute să merg mai departe. Sînt excesiv de atentă la orice bătaie în plus a inimii, la orice durere, orice disconfort fizic îmi strică tot cheful. Sînt conștientă de faptul că, după 40 de ani, orice corp, perfect sau imperfect, începe să se uzeze și asta mă scoate din minți pentru că încă nu pot accepta faptul că depind de un corp care îmbătrînește. Mereu am considerat corpul doar un soi de ambalaj necesar, în vreme ce adevăratul „produs” era undeva în interior, de aici și comunicarea mea defectuoasă cu el. Cînd gîndești din această perspectivă, faptul că un individ oarecare declară la TV că vine la mare ca să vadă „țîțe și buci” ți se pare nesemnificativ. Ce țîțe, ce buci, cînd tu deja de gîndești la inimă, la ficat, la pancreas și la tot acest univers cîndva perfect funcțional din interiorul tău care e pe cale să se degradeze? Totuși, nu este deloc nesemnificativ, doar și pentru faptul că mi-aș dori ca fetele de astăzi să aibă o relație mai bună cu corpul lor decît cea pe care am avut-o eu. Iar această relație depinde în totalitate de acea privire din exterior care nu trebuie să fie intruzivă, nu e cazul să dea calificative, nu trebuie să te oblige să te încapă blugii Motor numărul 27. Relația cu corpul depinde, ca orice altceva în lumea asta, de o educație de care eu nu am avut parte și care e important să includă și imperfecțiunea, căci imperfecți sîntem cu toții.