E necesară singurătatea?
Recunosc, nu-mi place să fiu singură, de multe ori cînd rămîn doar cu mine însămi nu prea știu ce să fac. Îmi închipui că acceptarea singurătății ține și de obișnuință, dar și de fire – cei introvertiți se descurcă mai bine cu acest tip de exercițiu. Mie îmi place să comunic și mereu găsesc cîte ceva de comunicat. E adevărat, nu oricum și nu oricui – nu-mi place să vorbesc la telefon cu orele, nu mi se pare o comunicare eficientă, nici să scriu mesaje în secunda doi după ce mă despart de cineva, ca o prelungire inutilă a conversației noastre (e o practică uzuală acum, de cînd cu tehnologia nici un dialog nu se mai termină, nu-i mai poți pune punct, devine obositor). Nu mă simt deloc nevorbită, ca foarte mulți dintre semenii noștri. Așadar simt nevoia să comunic cu oamenii cu care rezonez cît de cît, din ce în ce mai rar cu necunoscuți în tren, deși ăștia sînt cei mai interesanți, căci pot deveni personaje. Totuși, îmi dau seama că nu am avut nici un episod major de singurătate și că poate ar fi fost necesar măcar ca experiență de viață. Am copilărit alături de părinți, bunici și verișori cu care mi-am împărtășit mereu problemele, dar mai ales bucuriile, pe acestea din urmă mereu am simțit nevoia să le împart cu cineva, e straniu să te bucuri de unul singur. Am avut exact atîția prieteni cît mi-am dorit, inclusiv „cea mai bună prietenă” care se schimba în permanență. Apoi, cînd am plecat de acasă, la 20 și un pic de ani, m-am mutat direct cu un partener și am început inevitabil traiul din doi, totul se desfășoară într-un etern tandem. Cam repede – aș spune acum. Poate că-mi lipsește experiența care doar la vîrsta aceea era posibilă de a mă arunca în necunoscut de una singură, de a locui într-o garsonieră închiriată, doar eu cu gîndurile mele, de a mă împrieteni de una singură cu un oraș străin, de a face alegeri de una singură fără să mă consult cu nimeni. Asta e, n-am avut parte de așa ceva. Mereu gîndurile mele au avut un ecou, iar dacă le formulam cu voce tare primeau și un răspuns. Poate de aceea, cînd se mai întîmplă să rămîn singură în casă pentru cîteva zile atunci cînd partenerul meu (același) pleacă undeva, am tendința de a fenta cumva singurătatea pentru că altfel nu mă mai regăsesc. Privită din afară, probabil că sînt bună de internat într-un ospiciu – vorbesc și cînt, mă conversez cu obiectele, anticipez cu voce tare acțiunile simple pe care le voi face – acum îmi fierb un ou, acum voi face un duș, televizorul merge non-stop, doar pentru a auzi în preajmă voci, fie ele și din filmele americane, pîndesc mici evenimente insolite pentru „a da raportul” și a le comunica prin mesaje persoanei cu care în mod normal sînt obișnuită să comunic. În cele din urmă, spre seară, cînd singurătatea asta conjuncturală începe să mă apese, mă îmbrac și ies în oraș. De aceea, cred, așa cum spuneam, că acceptarea singurătății mai ține și de exercițiu (există oameni care nu se despart de partenerii lor, orice-ar fi, din frica de a nu rămîne singuri). Dar cum să faci ca să-ți placă singurătatea? Sau e posibil să-ți placă? Nu, atîta timp cît o ascoiezi doar cu situații dramatice, precum izolare sau abandon, în plus mai apare și anxietatea – dacă mi se întîmplă ceva tocmai acum cînd sînt singur? cine mă ajută? cine sună la 112? –, o știu, m-am luptat cu ea ani întregi pînă cînd am depășit-o, la un moment dat nu puteam dormi de una singură nici măcar într-o cameră de hotel, pe de altă parte nu pot dormi în aceeași cameră nici cu o persoană necunoscută, complicată poveste!
Totuși, există mai multe tipuri de singurătăți. De pildă, mie, uneia, îmi place să călătoresc de una singură, sînt mult mai deschisă la tot ce e în jur, iar experiența călătoriei în sine devine una mult mai profundă și mai utilă, în fond. Nu am suportat niciodată să călătoresc cu un grup, fiecare își dorește altceva și se ajunge la conflicte, ceea ce urăsc cel mai tare este să mă plimb pentru prima oară pe străzile unui oraș străin și, în loc să fiu atentă la tot ce mișcă, la oameni, la fiecare detaliu al lumii pe care ar trebui să o descopăr, să fiu prinsă într-o conversație oarecare despre Banca Mondială sau chiar despre literatură. Păi, nu mai înțelegi nimic din orașul ăla! Totuși, se pare că am urît Roma tocmai pentru că am fost acolo de una singură și am avut ghinion, mi s-au întîmplat în cîteva zile tot felul de pocinoage – gastrită de la „cea mai bună” lasagna din oraș, pensiune la mama naibii, în vîrful unui deal, purici în pat, la pensiune, și, în cele din urmă, în aceeași zi, au încercat să mă agațe destul de agresiv un croat și un indian tocmai pentru că eram singură sau, mă rog, poate că păream disponibilă, cine știe, domnița în suferință. Așa că m-am întors cu trei zile mai devreme decît era planificat, însă m-am tot gîndit la Roma și la faptul că dacă aș fi fost împreună cu altcineva, cu partenerul meu, de exemplu, poate că m-aș fi bucurat de oraș, am fi rezolvat problemele împreună, ne-am fi enervat împreună sau, în cel mai bun caz, am fi făcut haz de necaz. Așa că mi-am amintit de un alt aspect al singurătății – nu e confortabilă, căci trebuie să te descurci de unul singur. Cînd nu sînt singură, m-am obișnuit oarecum să pasez responsabilitatea și să mă comport ca un copil în vacanță chiar și în viața de zi cu zi, să facă celălalt, oricum se descurcă mai bine decît mine să repare, să rezolve, să conducă mașina etc., eu sînt aici doar ca să mă bucur de peisaj. Sînt în grija cuiva, e „cald și pufos”, cum s-ar zice. Un motiv în plus de a fenta din nou singurătatea, însă o astfel de abordare e păguboasă, fiindcă poate duce la o formă de dependență (știu, e explicabil, mutarea din căminul părintesc direct într-un alt „cămin”). De aceea, m-am simțit foarte mîndră de mine după o lună în Albania în care m-am descurcat de una singură. Însă nici măcar acolo nu am fost, de fapt, singură. Mi-am făcut prieteni noi, aproape în fiecare zi m-am întîlnit cu cineva și m-am conversat în engleză sau în limba română. Totuși, distanța pe care am luat-o față de țară și față de toți cei care îmi sînt dragi m-a ajutat nespus, am reușit să întrevăd și beneficiile singurătății. Eram la Durres, pe malul Adriaticii, acolo chiar nu cunoșteam pe nimeni și nu aveam cine știe ce de vizitat, aveam o zi întreagă la dispoziție, fără laptop, fără Internet (un alt mod de a fenta singurătatea) și m-am speriat un pic – ce voi face eu aici de una singură? Am reușit să-mi umplu ziua astfel: m-am conversat într-o italiană de baltă cu femeia de serviciu de la hotel, am stat un pic la plajă, dar numai un pic pentru că era plin de români, iar eu îmi doream distanța mea față de țară, m-am plimbat ore în șir pe străzi printre clădiri în ruină și leandri, am mîncat niște fructe de mare minunate (chiar și asta e o provocare, dacă nu ești obișnuit – să mănînci de unul singur –, cînd sînt singură, de multe ori uit să mănînc), am avut un lung și complicat dialog cu o pisică, iar spre seară m-am dus pe o mică plajă privată, mi-am luat de la bar un Aperol Spritz, ca să privesc apusul în mare. Mi-am zis: „Adina, uite, ești aici, de una singură, la o mie de kilometri de casă, doar tu cu gîndurile tale, e un moment perfect să te regăsești, să-ți pui întrebări, să cauți răspunsuri, cum zic toți psihologii și terapeuții...”. Aiurea, mi-am dat seama că aveam capul complet gol, nici un gînd tulburător, nici o „profunzime”, nimic, așa că m-am dus să-mi mai iau un Aperol pentru că soarele nu apusese încă de tot.
Așadar există mai multe tipuri de singurătăți – una e să fii singur la Roma sau pe plajă la Durres și alta e, de pildă, să fii singur în vîrful muntelui, la cabana Caraiman, doar tu, caprele negre și urșii, să șuiere vîntul încît să ai senzația că ia cabana pe sus și o aruncă în prăpastie – asta pentru mine deja înseamnă curaj. Una e să fii singur cînd ești tînăr, alta e singurătatea bătrîneții care pe mine mă sperie cel mai tare, atunci cînd, chiar dacă simți că te apasă cumplit, să nu mai fii în stare să te îmbraci și să ieși în oraș. Singurele momente în care îmi doresc să fiu complet singură, să mă izolez, să închid cinci uși după mine sînt cele în care scriu, însă nu poți să scrii 24 din 24. Gata, am terminat, mă duc să port o conversație oarecare de tipul „Ce mîncăm azi?“.
Caraiman
Scrisul
Singurătatea bătrîneții.
