„Casa dărăpănată” în care nu vrea nimeni să intre
Cînd eram de vîrsta copiilor care au participat la ancheta din acest Dosar, trecutul mi se părea insignifiant și cumva la fel de utopic ca și viitorul. Pentru că generațiile, în esență, nu se schimbă prea mult, mă raportam la trecut doar prin datele pe care trebuia să le învățăm pe de rost la orele de istorie și mai ales prin operele scriitorilor din manualul de română, care aveau un limbaj „depășit” pe care de multe ori nu-l înțelegeam. Creangă, Eminescu, dar mai ales Nicolae Filimon sau Costache Negri mi se păreau clar „din trecut” (de altfel, pînă și numele, Costache, era un exemplu de artefact lingvistic... cine se mai numea Costache în anii ’80?). Așadar, îmi dădeam seama că trecutul însemna și limbaj. Bunicul meu, din tagma veteranilor de război, care îmi povestea deseori cum fusese împușcat în cel de-al Doilea Război Mondial și îmi arăta urma de glonț, era clar un exponat al Trecutului, un soi de piesă de muzeu. De altfel, pentru mine și pentru cei din generația mea, războiul ăsta putea să fi avut loc la fel de bine în Evul Mediu sau în antichitate. La fel se întîmplă cu tinerii de astăzi, cînd se raportează la trecutul nostru recent, regimul comunist pentru ei e o altă planetă. Însă, la întîlnirile mele cu copiii prin școli, de fiecare dată cînd îi întrebam: „Dacă ați avea o mașină a timpului, în ce perioadă din trecut ați călători?“, ei răspundeau invariabil: „În anii ’80“. De ce? Pentru că era singurul trecut recognoscibil pentru ei ca perioada în care copilăriseră părinții lor, singurul trecut „palpabil” – dacă părinții lor erau încă în viață, însemna că acel trecut, cum-necum, se întîmplase.
Probabil că trecutul, pe plan personal, devine semnificativ odată cu vîrstă. La 20 de ani nu dai doi bani pe el, pe la 40 începe să te intereseze, să te definească chiar. De pildă, eu doar în ultimii ani am devenit cu adevărat curioasă în ceea ce privește trecutul familiei mele și am început să-mi caut niște rădăcini. Rădăcinile sînt bune pentru că, în sfîrșit, te ancorează în trecut, începi să ai o legătură vie cu el. A început să mă intereseze trecutul, inclusiv pentru a-mi explica prezentul, pentru că tot ce se întîmplă din punct de vedere politic (economic etc.) în prezent are o cauză în trecut, desigur. Am devenit mai mult decît interesată de trecutul țărilor ex-comuniste de lîngă noi, „vecine și prietene”, pentru a-mi explica mentalități, traume comune. Și mi-am dat seama că nu învățăm nimic nu doar din trecutul nostru pe care e posibil să-l privim la un mod subiectiv, deformat, dar nici măcar din trecutul altora.
Dosarul acesta este în primul rînd unul de recuperare a trecutului, dincolo de istorie, de date și de fapte. Ce mai înțelegem din trecut? Dar mai ales cum „îl predăm” generațiilor de acum, cum îi apropiem pe copii de trecut, cum îl îmbrăcăm ca să devină sexy și important, în același timp. Unul dintre copiii din anchetă spune că, atunci cînd se gîndește la trecut, se gîndește la o casă dărăpănată. Cum renovăm, cum restaurăm această casă pentru a-i convinge pe cei mai tineri să intre și să înțeleagă? Analogia poate să rămînă aceeași și în ceea ce privește trecutul personal. Cum acceptăm, cum ne împăcăm cu trecutul nostru, al fiecăruia, ca să ducem o viață mai bună în prezent?