Anii ’90

Mi-am petrecut adolescența în anii ’90, acei ani de derută ai tranziției românești, și prima tinerețe la începutul noului mileniu. Acum sînt la a treia, a patra tinerețe, cine să le mai numere? Mai jos e o scurtă trecere în revistă a anilor mei ’90. 

În februarie 1990 am făcut prima grevă, numai clasele de la gimnaziu. Voiam s-o dăm jos pe directoarea adjunctă, cea care obişnuia să ne ameninţe că „dacă nu vă băgați mințile în cap, o să vă bag eu în beciul miliţiei, cu şobolani”. Ne-am adunat în holul din faţa cancelariei, am cooptat-o şi pe femeia de serviciu şi am început să strigăm „Jos!”, aşa cum văzuserăm la televizor, şi alte lozinci inventate ad-hoc, dintre care una era „Nu mai vrem careu!”. Eu, care fusesem patru ani comandantă de detaşament şi mai apoi, prin ianuarie, am fost proclamată din nou şefa clasei, stăteam undeva în spate, în expectativă, şi intuiţia îmi spunea să nu mă implic. Într-adevăr, după o jumătate de oră, greviştii au fost împrăştiaţi cu ameninţări de genul „Vă dăm pe mîna poliţiei care e mai rea decît miliţia”. Ne-am întors în clase, capii răzmeriţei au fost repede depistaţi şi li s-au aplicat lovituri cu linia la palmă, iar femeia de serviciu a fost dată afară.

Curînd s-a renunţat la greve şi la revendicări, căci a început războiul depeşarilor şi al metalliştilor. A fost un război crunt şi sîngeros care a durat vreo trei ani. Depeşarii mîzgăleau tablele şi pereţii cu iniţialele formaţiei: D.M., plus trandafirul roşu de rigoare, ca simbol. Metalliştii ştergeau inscripţiile şi scriau Metallica şi „Kill’em all!” (titlul primului album), apoi îi fugăreau pe depeşari prin toată şcoala, îi frecau pe faţă cu buretele plin de cretă, le turnau guaşe în păr şi îi împroşcau cu cerneală. De obicei, ieşea cu bătaie, urmată de veşnicele corecţii „oficiale”, cu linia la palmă. Mai erau şi cîţiva rapperi sau fani Michael, neutri, care şi-o furau constant cînd de la unii, cînd de la alţii.

Cam în aceeaşi perioadă s-a deschis în sala de sport cursul de karate la care s-a înscris jumătate de şcoală. Toţi voiam să ajungem ca Bruce Lee şi e de la sine înţeles ce spectaculoase deveneau conflictele din recreaţii, numai tehnici speciale, „gyaku tsuki” şi „ura mawashi”, însoţite de „kiai“-uri demente, încurajările de pe margine, „Bate-l, mă, că tu ai centura galbenă şi el n-o are nici p-aia albă!”, „Dă-i un yoko pă faţă!” şi tot aşa, pînă cînd partidele de kumite degenerau în cafteli de cartier. 

Cu toţii eram fascinaţi de cuptorul de pîine turcească de pe Moşilor şi chiuleam de la orele de tehnologie şi de practică (încă mai pileam piese strînse cu menghina) ca să stăm la coadă şi să cumpărăm pîine caldă, iar seara mergeam la cofetăria Melba, unde mîncam tarte cu fructe şi beam Pepsi. Cu toţii vedeam la televizor imagini din Piaţa Universităţii, nu înţelegeam ce se întîmpla acolo, dar ni se părea interesant. Ai mei chiar mă luau cu ei în fiecare seară în Piaţă, „acolo se face istoria”, mi-era ruşine că eram cu ei pe stradă, eu voiam gaşcă şi distracţie, mă plictiseam cumplit

În primăvara lui 1992, din cîte îmi aduc aminte, a fost un cutremur de zi şi n-am mai dat teză la mate. Tot în ’92, a venit regele în ţară, de Paşti, l-am văzut la balconul hotelului Continental, mi-au dat lacrimile şi nu ştiam de ce, simţeam că trebuie să se întîmple ceva, ceva extraordinar, nu s-a întîmplat... Prin liceu am aflat că ni se spune generaţia X, undeva, prin Occident, ne-a zis profa de engleză, un nume generic pentru adolescenţii anilor ’90, copii ai computerelor şi ai Internetului, ai mass-media şi ai explorării spaţiului, ai descoperirilor. Aveam un singur calculator în liceu, cel din laboratorul de limbi străine, ne holbam la el în fiecare pauză, atingeam cu teamă mouse-ul şi tastatura, „ca să nu se strice ceva”. 

Se formaseră găştile de rockeri, cu plete, blugi rupţi, cercei şi lanţuri, de punkeri, cu creste, „anarhie – cool!”, eventual de rapperi, de pseudohippioţi, „flower-power”, focuri de plajă şi băute la Vama Veche şi la 2 Mai, viaţa era trăită la maximă intensitate, totul acum, nimic mai tîrziu. Și, aproape fără să ne dăm seama, toată nebunia a încetat de la sine, am crescut şi ne-am înregimentat, am devenit cu adevărat generaţia X, a computerelor şi a Internetului. După noi, au apărut băieţii de băieţi de cartier, muzica proastă dance românească, manelele, serbările populare de ziua Americii şi festivalurile berii, jeep-urile de la Vama Veche, revista Playboy... o lume normală, uniformizare.  

Anii ’90 s-au încheiat pe 31 decembrie în Piaţa Revoluţiei, cînd deasupra noastră şi sub egida PRO TV-ului s-a înălţat un înger kitsch.

Foto credit: © Ville MJ Hyvönen/ filckr.