Departe de casă
Recunosc, prin martie, la finalul pandemiei, intrasem într-un soi de depresie. Făcusem și COVID în februarie, la doar două luni de la faimosul vaccin, cei mai mulți dintre cunoscuții mei trecuseră deja prin boală, în continuare nu găseam nici o metodă să port masca fără să mi se aburească ochelarii, uram orice „acțiune” pe Zoom, orice prelungire a restricțiilor mi se părea deja inutilă și absurdă. Prin natura profesiei mele, oricum stau mai mult pe acasă și intru în contact cu puțină lume, la o adică chiar pot să trăiesc ca un pustnic fără să mă întîlnesc cu nimeni, de preferat pe un vîrf de munte sau într-o căsuță la marginea mării, pentru o perioadă limitată de timp... Însă cei doi ani pe care i-am petrecut aproape exclusiv în micul nostru apartament de la Lizeanu au fost deja prea mult. Dormeam prost, scriam puțin, trăiam într-un etern plictis, lipsit de orice urmă de creativitate. Pentru că nu sînt un om legat de casă, orice casă, și de activități domestice, nu cultiv roșii, nu cresc găini, uneori și ideea de a avea o pisică mă enervează pentru că pisica te leagă de glie (deși iubesc pisicile, dar n-am văzut animal mai conservator), iar nemișcarea, vorba lui Charles Bukowski, într-o poezie, „mă aduce la nebunie sau suicid sau crimă”. Cam așa se manifesta și depresia mea. Am suferit ca un cîine, în martie, cînd am aflat că s-a anulat Tîrgul de Carte de la Leipzig la care trebuia să merg, pentru mine acest fabulos tîrg de carte la care publicul, cititorii, oamenii vii, nu cei care se conectează la niște ecrane, sînt cei care contează, era cumva luminița de la capătul tunelului. Mai ales că planificasem și o mică excursie, nu conta că era sumbru, în martie, în Germania, mă și imaginam cum băteam potecile prin munții Pădurea Neagră, deși prietena mea nemțoaică la care mă autoinvitasem oarecum îmi zicea „e frig și zloată, sînt încă restricții, totul e închis, e trist, mai bine nu veni acum”.
Adevărata evadare a fost abia în iunie, în Franța, nici nu o pot numi vacanță, a fost mai degrabă o întîmplare simpatică. În primul an al pandemiei, mă plîngeam deja pe Facebook că aș vrea să călătoresc oriunde, doar să plec, să văd altceva decît gardul casei de alături și o prietenă virtuală, pe care nu o cunoșteam în realitate, mi-a scris franc că are un apartament liber într-o mică stațiune din Savoie și că pot să vin acolo oricînd. M-a emoționat generozitatea ei – sînt puțini oameni care își pun la dispoziție casa unor străini, în România rareori ai parte de o astfel de ofertă – în ciuda ospitalității „legendare”, casele românilor nu sînt case deschise sau cel puțin nu pe gratis. Nu are rost să vă spun de cîte ori m-am plimbat pe Google Maps prin Aix-les-Bains înainte să ajung acolo, știam aproape pe de rost orășelul, știam, de pildă, unde erau McDonald’s și principalele supermarket-uri, iar cînd m-am urcat în sfîrșit în avion cu destinația Lyon mă simțeam atît de fericită încă uitasem cu desăvîrșire de angoasa mea legată de zbor, după doi ani de pandemie iubeam din tot sufletul aceste invenții minunate numite avioane care te pot duce departe de casă. Prietena mea virtuală și copiii ei, ieșiți de puțină vreme din adolescență, s-au dovedit a fi minunați, ne-am întîlnit, ne-am plimbat și am mîncat împreună, mi-am dat seama cît de ușor se pot lega niște prietenii adevărate pornind de la niște mesaje pe Facebook, uite că ajută și ăsta, în sfîrșit, la ceva! Acum, cînd îmi fac „retrospectiva” anului, îmi dau seama că mi-e dor de apartamentul cald și burghez din Aix, de biblioteca cu cărți în franceză despre creșterea plantelor și îngrijirea animalelor de companie, de bucătăria utilată tipic franțuzește, inclusiv cu o tigaie pentru crêpes și cu elementele ei de decor tipice regiunii, un soi de „Gospodina cînd e bună...” reinterpretată, de sticlele de vin de Savoie pe care le-am băut una după alta pe balcon pînă tîrziu în noapte, pînă cînd rîsetele noastre au deranjat-o pe doamna în vîrstă, respectabilă, de alături, care ne-a atras atenția, de pe balconul ei: C'est l’heure du coucher, de piața volantă cu zeci de brînzeturi, baghete și roșii, nici nu mai aveai nevoie de nimic altceva. Am petrecut un timp tihnit în Aix, îi mulțumesc lui Carmen, sper că ne vom reîntoarce. Pentru mine a fost finalul depresiei. Însă marea revelație a acestui an a fost călătoria de o lună în Albania. Tot prin mai, cînd restricțiile se ridicaseră, am aplicat mai mult într-o doară la o bursă Traduki, nu mă așteptam să o obțin, mai aplicasem de două ori însă cu subiecte puțin relevante, de data asta mergeam acolo ca să-mi caut strămoșii mei aromâni. Sincer, nu mă așteptam ca această călătorie să mă provoace și să mă emoționeze atît de mult încît acum să scriu o carte care să mi se pară atît de importantă pentru mine și care să mă bucure atît de mult. Călătoria în Albania a fost absolut neașteptată și – ceea ce a contat cel mai mult – am fost acolo de una singură, cu un chef nebun de a cunoaște oamenii și cultura unei țări despre care nu știam nimic. Am descoperit în primul rînd prietenie, atît de multă prietenie încît la final nu doar că mă simțeam de-a locului, dar nici nu-mi doream să mă mai întorc. Într-o lună scăpasem de toate fricile mele. Deplasarea cu mașina proprie nu-mi mai părea esențială, mă adaptam oricărei situații, mergeam între 6 și 10 kilometri pe jos dacă trebuia, făceam booking de pe drum sau chiar din orașul în care ajungeam, gîndindu-mă că prea rău nu are cum să fie, dormeam bine, mîncam exact ce trebuia, m-am simțit ca la 20 de ani. Eu, care plec oriunde cu o pungă de medicamente „de urgență” după mine, în călătoria din Albania am luat un singur paracetamol atunci cînd am făcut insolație, erau 40 de grade. Și am avut un singur moment de derută, la final, în Korcea, cînd într-o seară am simțit că am obosit. Eram pe o bancă în zona pietonală, chiar în fața pensiunii, locuitorii orașului se perindau prin fața mea, Korcea e un oraș foarte vesel, al muzicii, al ieșirilor după căderea serii și al bunei dispoziții, l-am sunat pe I. cu care vorbisem, de fapt, aproape zilnic și i-am zis : „Nu mai pot, am obosit !”. Iar el mi-a răspuns: „Foarte bine, hai acasă! Eu și Sushi te așteptăm”. Și atunci am simțit legătura dintre noi cum n-am mai simțit-o altă dată, dar și legătura cu casa noastră, cu micul nostru apartament de la Lizeanu pe care, în doi ani de pandemie, îl urîsem atît. Periplul meu spre casă a trecut, ca și în cazul strămoșului meu albanez, prin Grecia și a mai durat vreo două zile pînă cînd mașina unor prieteni binevoitori să mă lase în mahalaua mea de la Obor. În ultima zi, în Paralia Katerini, stațiune de moldoveni care o ard prin sezon în Grecia ca să mănînce ciorbă de burtă și ceafă de porc la grătar, așa cum scrie pe meniurile afișate la cîrciumi, era un cer de vară perfect, o mare perfectă și m-am gîndit atunci deja cu nostalgie: „Oare de ce m-aș întoarce? Unde aș putea să merg mai departe?”. Totuși, m-am întors, cînd m-a văzut Sushi, pisica noastră, s-a uitat la mine ca la o fantomă, o altă pisică pierdută care și-a găsit drumul spre casă, am lansat filmul nostru documentar Vulturii din Țaga, am fost cu el la festivaluri din Austria, la Sibiu și în Germania, într-un noiembrie cu frig și zloată în care am revăzut Berlinul pe care îl iubesc și am hrănit animalele de la Grădina Zoologică, am stat la pensiunea unor băbuțe unde în salonul de mic dejun era mai liniște ca-n biserică, am mîncat currywurst și am mers kilometri prin spații citadine, industriale, pe sub pasarele, traversînd rîul Spree, urcîndu-ne în S-bahn, coborînd din S-bahn. Such a perfect day!În final, m-am întors din nou acasă, iar ultimul zbor a fost cumplit – toată anxietatea mea legată de zbor s-a activat atunci și nu înțeleg de ce. De fiecare dată cînd zbor spre o altă țară, zborul e plăcut și face parte din călătorie, din experiență, iar zborul de întoarcere e de fapt anxietatea legată de viața mea de aici. Sînt conștientă că viața mea din România nu mă face fericită și probabil că nici nu mă va face vreodată. Ce-mi doresc pentru anul viitor? Nimic altceva decît să călătoresc și să scriu.
