M-aș muta din București, dar unde?

Azi-noapte am visat un cutremur cumplit, din fericire mă prinsese pe stradă, însă era o stradă din București care avea de-o parte și de alta blocuri-mamut interbelice ce se prăbușeau sub ochii mei, nu știam încotro să alerg spre un spațiu deschis, căutam un parc, însă Bucureștiul nu prea are parcuri, trotuarul se ondula, stîlpii de iluminat se aplecau pînă la pămînt, mă întrebam cît va mai dura și mă gîndeam că are cu siguranță peste 8 grade, Marele Cutremur care trebuia să vină. M-am trezit îngrozită, dar m-am liniștit repede, visul cu cutremurul e un vis recurent, există undeva într-o memorie colectivă probabil, e transmis de la alte generații care au trăit pe viu așa ceva. Însă m-a urmărit toată ziua – iată încă un semn, mi-am zis, că ar fi momentul să mă mut din București. Însă oare chiar e momentul? Acest „moment” îndelung amînat a existat, de fapt, dintotdeauna, mereu am urît cumva Bucureștiul, deși m-am străduit să-l iubesc, iar în ultimii ani, de cînd nu se întrevede nici o schimbare, l-am urît mai mult decît oricînd, deși n-are nici o vină bietul oraș! Adevărul este că sînt un om atît de fricos și de conservator, încît probabil că acel moment nu va veni niciodată, voi trăi pînă la sfîrșitul zilelor mele într-un loc pe care îl detest.

Și unde să mă mut? Acum o săptămînă, am tras o fugă la Sibiu, la niște prieteni – ne-am petrecut week-end-ul într-o curte mare și verde bînd vin, discutînd despre filme și moșmondind din cînd în cînd la un grătar. Nici n-am simțit nevoia să ies, deși în oraș se desfășura ditamai festivalul de teatru. Totuși, cînd am ieșit pînă la supermarket-ul care nu era chiar aproape, am străbătut parcul Sub Arini care, pe lîngă faptul că e sălbatic, o pădure în toată puterea cuvîntului, e foarte civilizat și relaxant, am văzut aici oameni normali, cu îndeletniciri normale – o tînăr își învăța prietena să meargă pe bicicletă și o încuraja la fiecare progres pe care îl făcea, o fiică pe la 70 își plimba mama pe la 90, în căruciorul cu rotile, și tot povesteau ele două, era acolo o comunicare reală, nu o obligație pentru fiică, mulți alergau, un cuplu își făcea pozele de nuntă, iar fotograful tot încerca să-i înfoaie vălul miresei, deși nu adia nici o boare de vînt. Am ieșit din parc și am ajuns la supermarket – acolo nu se înghesuia nimeni, nu erau cozi, toată lumea era amabilă și zîmbea. M-am întors în curtea mare și verde a prietenilor mei foarte încîntată – „Ce-ar fi să ne mutăm la Sibiu?“, i-am zis lui I. „Hai, mutați-vă!”, ne-au zis prietenii noștri. „S-au mai mutat și alți bucureșteni!” Și ne-au dat vreo trei exemple de bucureșteni intelectuali care au făcut pasul decisiv și au trecut Carpații. Toți trei erau la pensie. Și atunci mi-am dat seama – ce naiba să fac eu la Sibiu? A te muta la Sibiu înseamnă o rupere totală de București, orice navetă e aproape imposibilă, nu există autostradă, Valea Prahovei e horror, Valea Oltului nici ea nu e departe, iar trenul face opt ore! Sibiu e, practic, într-o altă țară! Adevărul este că dacă într-adevăr m-aș muta din București, prima opțiune din România ar fi Ardealul, acolo mă simt acasă, dar... Ardealul e departe, e greu să pendulezi chiar și săptămînal între București și Ardeal. Iar eu nici măcar nu conduc.

Atunci, mă întreb din nou, unde să mă mut? Nu mai iau în calcul opțiunile legate de satele și, mai nou, „orașele” de pe lîngă București, am studiat problema și am mai scris despre asta – e ca și cum te-ai muta în mahalaua extinsă și tot depinzi de mașină, mai mult decît oricînd. În plus, m-am săturat pînă peste cap de Cîmpia asta Română cu iernile ei umede și cețoase, cu negura care se ridică din lunci și cu arșița verilor în care nu se mișcă nici o frunză și nu se răcorește deloc după ora nouă seara. Dacă tot e să mă mut, vreau deal, vreau munte, vreau vegetație. Și, mai cu seamă, aș vrea mare... dar și asta e imposibil. Într-o vreme visul meu era să mă mut în Dobrogea bulgărească, cea de pînă în Balcic, să am o casă cu o curte mare în care să se coacă minunatele roșii bulgărești și să simt mereu briza mării, să am în nas mirosul ăla de alge și de scoici putrezite care mă scoate din minți. Complicat și acolo, iernile-s aspre și e departe de tot, și de București, și de Ardeal, ești la un capăt al lumii.

I. îmi spune că cea mai înțeleaptă opțiune ar fi să ne mutăm pe lîngă ai mei, la Breaza, prețurile caselor sînt încă OK, în plus faci doar o oră cu trenul pe ceas, de altfel sînt mulți care fac naveta la Ploiești sau la București. „Lasă tu Ardealul... gîndește-te! Va trebui să mai mergi la București, mai ai o lansare, un eveniment, un curs, ce faci atunci?” Are dreptate. E absurd să mă gîndesc că m-aș putea desprinde de tot de București, deși sîntem în plină epocă digitală. Un alt vis al meu este să-mi petrec iarna, din noiembrie măcar pînă în martie, într-o țară însorită și într-un loc aproape de mare ca să înving depresia hibernală care în ultimii ani e cumplită. În Sicilia, în sudul Spaniei, chiar și în sudul Greciei... sînt unii care chiar fac asta. Am căutat și case, am găsit la prețuri decente. Dar să vinzi aici și să investești într-o casă la mama naibii, pe malul mării... nu e cam riscant? (Aici ar trebui să fac o precizare. Cel mai simplu ar fi să cumpărăm oriunde o a doua casă, „de vacanță”, dar nu e cazul. Cu prețul pe care l-am obține pe micul nostru apartament bucureștean care ar trebui oricum vîndut, căci casa în care se află se degradează de la un an la altul, am putea cel mult să cumpărăm două camere în Berceni... nu sînt pregătită să locuiesc în Berceni, așa că singura opțiune ar fi o casă decentă în altă parte.)            

Părinții mei locuiesc la Breaza, în județul Prahova. Am precizat „în județul Prahova”, pentru că e vorba despre doi bucureșteni care au trăit mai bine de 40 de ani împreună în marele oraș pe care acum încep să nu-l mai recunoască, nu mai țin minte denumiri de străzi pe care le-au bătut ani și ani la pas. Totuși, Bucureștiul este pentru ei un oraș care va rămîne mereu viu în memoria lor afectivă... și-au petrecut aici 40 de ani și mai bine, cu bune și cu rele. Cînd s-au apropiat de vîrsta pensionării, au decis „să se retragă”, însă încă nu-mi dau seama dacă această „retragere”, inclusiv din viața socială a cetății, nu este cumva un mic exil autoimpus, o internare absolut voluntară într-un sanatoriu în aer liber cu aer curat, flori, pomi care dau rod – cireșe, mere și piersici, tufe de zmeură și, desigur, pisici care se aciuează pe lîngă casă. Părinții mei au fost niște oameni citadini care s-au luptat, de-a lungul timpului, cu toate marotele Capitalei, au fost martori la toate transformările ei, la construirea cartierelor comuniste și dărîmarea bisericilor, la cutremurul din 1977, la cozile de la Alimentara din anii ’80, la administrația ineficientă de după 1990, cînd și-au luat pentru prima oară o Dacie și au început să-și dea seama ce înseamnă traficul într-un mare oraș. Au locuit în general în blocuri socialiste. Așadar, părinții mei au avut diferite experiențe ale locuirii, pînă să se hotărască să „se retragă”, pînă să-și dea seama că, vînzînd un apartament banal unde o auzi pe vecina de sus, la ora șase, făcînd pipi, își pot cumpăra o casă cu curte, verdeață și toate cele. La Breaza, viața e dulce și tihnită, dar... nu se întîmplă nimic, de obicei după vreo două zile petrecute la ei mei mă plictisesc de moarte. Cad într-un soi de lîncezeală mic-burgheză, mă uit la frunze, la nori, la pisici, cu capul complet gol. Mă duc pînă la frigider să văd dacă a mai rămas vreo bere la rece, mai ciugulesc cîte o boabă de zmeură din grădină. Oare chiar sînt pregătită pentru așa ceva pentru tot restul vieții? Oare, nevăzînd nimic altceva decît frunze și copaci, voi mai avea despre ce să scriu?

Așadar, m-aș muta din București, dar unde? Eu, una, nu prea dau doi bani pe case, important este să mă mișc, să văd mereu altceva, totuși sînt un om realist – îmbătrînesc, am nevoie de o casă, de un loc în care să mă întorc. Peste două zile plec în Albania ca să-mi caut strămoșii machedoni care au venit de acolo în secolul al XVIII-lea. Îi zic lui I., în glumă: „Poate ne mutăm în Albania. O casă pe malul mării, ierni mai blînde, ce zici? Știi cît costă un pachet de țigări? 15 lei”.