De ce nu-s românii ca francezii?
În urmă cu cîțiva ani, am scris o carte împreună cu scriitorul Jan Cornelius, care se numește De ce nu-s românii ca nemții?. Ne-am propus atunci un schimb de idei și o dublă perspectivă asupra popoarelor noastre, una dinspre Vest și a doua dinspre Est. De curînd m-am întors din Franța, a fost pentru prima oară cînd am ajuns în Franța „adevărată”, cea de dincolo de Paris, oraș pe care îl vizitasem deja de cîteva ori, însă îmi spuseseră mulți că „Parisul e Paris... nu e Franța!”. Însă mie Parisul mi s-a părut, de fiecare dată, cît se poate de franțuzesc, deși vorbim despre un oraș mare, cosmopolit, de care se leagă o întreagă mitologie, dar și o sumedenie de clișee, pe alocuri mizerabil, dar o mizerie nederanjantă pentru mine, important este că lucrurile funcționează, că aglomerarea urbană are un rost și un sens, nu ca în București, că metroul lor te duce și te scoate în toate direcțiile posibile, că simți orașul ca pe un mare animal care respiră. Totuși, nu m-am îndrăgostit de Paris, nu e nici măcar în Top 3 al orașelor mele preferate din Europa. Franța asta „adevărată”, cu orășele încîntătoare de tipul Annecy sau Chambéry, mi-a plăcut mai mult, așa că la întoarcere m-am întrebat din nou, de data aceasta: de ce nu sînt românii ca francezii? Am notat cîteva observații, ce-i drept superficiale, ca la o primă călătorie.
Prima și cea mai importantă – consumul cultural al francezilor este incomparabil cu cel al românilor. În Aix-les-Bains, orășelul în care am locuit timp de 12 zile, exista un proiect al bibliotecii locale – CabanaLivres. E un proiect clasic deja și popular cam peste tot în lume, al cărților care „trăiesc” și călătoresc printr-o formă de împrumut stradală – niște coșmelii cu cărți, amplasate pe trotuar sau în parcuri, poți să iei orice carte vrei, cu condiția să aduci o altă carte în loc. S-au încercat proiecte de genul ăsta și în România, căsuțele cu cărți ori au fost vandalizate și au dispărut de acolo toate cărțile care erau oricum niște vechituri pline de putregaiuri, donate de vreun binevoitor, ori au fost total ignorate pînă cînd s-au distrus singure, bătute de ploaie și de vînt. Proiect bifat, rezultate 0. În schimb, în Franța am văzut, și nu doar o dată, oameni obișnuiți oprindu-se, alegîndu-și cîte o carte și lăsînd în loc altă carte pe care o scoteau din geantă. Cărți noi – clasici universali, dar și literatură contemporană franceză. Mi-era clar că era o practică uzuală și că proiectul își avea beneficiarii săi. Pentru că în Franța, ca în majoritatea țărilor occidentale, se citește. Fiecare orășel are numeroase librării, aproape la fel de multe ca necesarele boulangeries de unde poți cumpăra în fiecare dimineață baghetă caldă. Cartea și bagheta mi s-au părut două lucruri indispensabile în Franța. Se citește în trenurile regionale, unde e o liniște reconfortantă, nimeni nu vorbește tare, nimeni nu-și povestește viața la telefonul mobil. În trenul cu care ne-am întors de la Annecy, o adolescentă de vreo șaipe ani stătea turcește pe banchetă și citea concentrată o carte de un autor contemporan pe care l-am căutat pe net, era cu vreo zece ani mai tînăr decît mine. Din cînd în cînd, clătina din cap, intrigată de ce afla din carte. Nu citea pentru vreun examen sau pentru că a fost obligată de profa de franceză. Citea pentru ea. Se citește și presă. Presă scrisă, „pe hîrtie”, oamenii au încă obișnuința de a-și cumpăra ziarul. De interes național sau local. La birtul pieții, am numărat cel puțin zece persoane de vîrste diferite care s-au perindat pe acolo pentru a bea o cafea sau un pahar de vin și a-și deschide ziarul, a-l frunzări, a se opri cu atenție asupra unor titluri, a-și ascunde întregul chip în spatele paginilor proaspăt tipărite. Mi-era foarte dor de această imagine care a dispărut aproape cu desăvîrșire din România. În plus, oamenii merg în mod regulat la cinematograf, chiar și într-un oraș mic, iar după vizionare rămîn o vreme în fața acestui stabiliment care, din nou, aproape că a dispărut din România (cu excepția celor de la mall) pentru a comenta filmul. Muzeul local de artă din Aix, un muzeu mic și insignifiant față de marile muzee franceze, dar cu o interesantă colecție de sculpturi ale lui Rodin, nu era pustiu, într-o după-amiază caniculară, așa cum mă așteptam, ba dimpotrivă. Era populat de vizitatori, cei mai mulți dintre ei localnici, și mi-am dat seama că și asta e o practică uzuală – revizitarea și aprofundarea, oamenii simt nevoia să revadă opere de artă. Ca să nu mai pomenesc faptul că fiecare orășel din ăsta din Franța „profundă” are cîte un festival sau mai multe cu care se mîndrește. La Annecy e unul dintre cele mai mari festivaluri de film de animație din lume, la Chambéry au un festival de literatură, plus festivalul de bandă desenată etc. Locuitorii orașelor așteaptă aceste festivaluri și participă la ele sau profită și fac afaceri de pe urma lor – la Annecy își închiriază apartamentele și cu cîte o mie de euro pe zi în timpul festivalului. În ultima seară, ne-am bucurat, în Chambéry, de Fête de la musique, o sărbătoare care are loc în fiecare an în tot spațiul francez, cu ocazia solstițiului de vară. Nu, nu e o megadiscotecă stradală, așa cum îmi imaginez că s-ar întîmpla la noi, nu dau concerte Delia și Smiley. E o explozie fantastică de energie, anonimi și uneori complet afoni performează pe stradă în fața unui public care îi susține, bucurîndu-se cu toții doar de muzică și de momentele petrecute împreună. Am ascultat o orchestră simfonică alcătuită din muzicieni cu sindromul Down. A sunat disonant, dar interesant. La 500 de metri mai încolo, două surori cîntau folk, iar pe următoarea stradă era un happening pe muzica lui Michael Jackson, oricine putea să ia parte și să danseze. Însă cel mai mult m-a impresionat un grup de tineri din gara orașului care, profitînd de sărbătoare și de pianina de acolo, cîntau de ore în șir pentru nimeni. Pink Floyd, Led Zep, Beatles. Și cîntau dumnezeiește.
De ce nu-s românii ca francezii? N-or fi francezii disciplinați ca nemții, însă din toată această educație culturală ia naștere o educație civică. Cei foarte tineri, care încă nu votează, au opinii și opțiuni politice, dezbat între ei problemele Franței, își doresc să se implice (chiar dacă alegerile lor pot uneori să fie greșite și un pic derutante pentru noi, cei din Est). Însă vorbim despre o societate democratică vie, dinamică, iar eu, una, sper să rămînă așa, fără mari derapaje. O altă consecință a educației civice – am făcut o drumeție pe malul lacului Du Bourget, am înconjurat o bucățică de lac, n-am văzut pe traseul special amenajat în „sălbăticie” nici măcar un muc de țigară. La fel pe un traseu montan. Nu-mi imaginez că acolo vine în fiecare zi cineva să curețe după cei care aleg să-și petreacă o zi „la iarbă verde”. Pur și simplu, oamenii nu lasă în urma lor gunoaie. Iar apa e de-o limpezime fantastică, se văd pești și alte viețuitoare acvatice. M-am gîndit cu tristețe cum ar fi arătat un astfel de lac în România – plin de pet-uri la mal, suluri de hîrtie igienică atîrnate de tufișuri, doze de bere la fiecare pas, în plus damful de mici și fumul de grătare. Inutil să vă spun că nimeni nu făcea nici un foc în jurul căruia să se agite cu berea-n mînă, că trebuie întorși micii.
Însă și într-o astfel de societate oarecum aseptică și cu reguli de bun-simț, oamenii se distrează. Și încă cum. Am descoperit faimoasa joie de vivre inclusiv – și mai ales – la oamenii de peste 70 de ani. Francezii se întîlnesc, socializează, ies la restaurant pentru că cei mai mulți și-o permit. Au aceeași poftă de viață pe care am întîlnit-o în toate țările de sorginte latină – Italia, Spania, Portugalia –, poate un pic mai rafinată sau mai degrabă mai discretă.
De ce nu-s francezii ca românii? Pentru că se simte că aparțin un națiuni, nu unui popor cu obiceiuri încă barbare și tarat de sărăcie care, fără nici un sprijin din partea statului care ar trebui să-l reprezinte, se reduce, de unul singur, la nivelul unei populații, al unui trib.
