Aix-Les-Bains și tinerii francezi de 70 de ani (I)

Orașul

Locuim de mai bine de-o săptămînă într-un orășel din Savoia, Aix-les-Bains, pe malul lacului Du Bourget, cel mai mare lac glaciar din Franța. Nu mi-aș fi închipuit niciodată că voi ajunge aici sau mai degrabă nu aș fi ales niciodată Aix ca destinație, a fost o întîmplare fericită în care locul m-a ales pe mine. Lacul are niște culori incredibile, în funcție de lumină, uneori e verde, alteori albastru sau turcoaz, e un lac care se întinde pînă hăt departe, înconjurat de munți stîncoși cam la 1.500 de metri înălțime și face vălurele la mal, ca o mică mare interioară. Lacul este o „afacere” turistică în sine – are o Compagnie de Bateaux, bărci, hidrobiciclete, caiace, bărcuțe cu pînze, se poate practica aici orice sport nautic, dar în general turiștii care vin sînt francezi din împrejurimi, nu sînt turiști străini, am văzut o singură mașină cu un număr de Elveția și o alta cu un număr de Finlanda. Desigur, în Aix sînt și români, ca oriunde în Europa unde se găsește ceva „de muncă”, i-am întîlnit la supermarket – din Suceava, s-au prins că aici vinul este cea mai ieftină și „elegantă” variantă de pileală, chiar așa a zis băiatul care lucra în construcții și care ne-a abordat la casă, auzindu-ne că vorbim românește, avea în coș două sticle de vin franțuzesc și una de un soi de palincă de pere. „Cît costă? E bună?”, l-am întrebat. „Optșpe euro... e elegantă, e cam ca a noastră, dar mai slabă!” Berea în Franța ar putea să nici nu existe pentru că, de fapt, e belgiană, iar muncitorul român nu are la dispoziție varianta „clasică” la pet. Mai sînt și femei, la curățenie, „Menajera mea e româncă!”, ne-a zis o tinerică pe la 75 de ani care ne-a cedat masa ei la un restaurant popular (de obicei mergi unde vezi mai multă lume!), în momentul în care s-a ridicat și ne-a observat că așteptam pe margine. Avea chef de vorbă, ne-am conversat un pic în franceza mea aproximativă, am aflat că menajera româncă „e harnică”, are trei copii în țară cărora le trimite bani și vorbește bine engleză, însă nu prea știe franceză, „voi, românii, vă descurcați mult mai bine cu engleza!”.

Presupun că sîntem singurii turiști români din Aix-les-Bains, iar faptul că nu aud la tot pasul, ca la Paris: „Uite, bă, că a plecat vaporașul!”, „Lasă, că-l luăm pe următorul, dă-l în pula mea!” mă face să mă simt extrem de relaxată. O detașare de limba în care scrii, dar mai ales de oamenii ei, e uneori extrem de necesară. Îmi susură în urechi, ca un cîntecel care te obsedează, doar limba franceză pe care o înțeleg în proporție de 60-70%, dar nu-mi fac curaj să o vorbesc mai mult de cîteva fraze uzuale.  

Orașul are în jur de 30.000 de locuitori, un fel de Gherla sau Aiud, dar în Franța. Și de zece ori mai multă istorie. Vestigii romane, destinație la modă pentru „băi” a nobilimii franceze în La Belle Époque, nepoata lui Napoleon, Balzac etc. au trecut pe aici, hoteluri somptuoase care par nelocuite de sezoane întregi, un singur muzeu local, o colecție privată a unui doctor și farmacist pe numele lui Jean Faure, unde poți vedea un Degas, un Cezanne, un Sisley, cîteva Pissarro și mai multe sculpturi de Rodin, iar muzeografele, niște fete sfioase pe la 50 de ani, se comportă cu o sobrietate delicioasă de parcă ai fi cel puțin la Luvru. Un oraș conservator, de dreapta, în care nu prea vezi emigranți și alte rase, au reușit probabil să-i excludă treptat, să-i alunge mai departe spre Lyon, care e la o sută de kilometri, un oraș în care orice hipster progresist s-ar da probabil cu capul de toate felinarele de pe stradă, nu există aici nici un hotspot funcțional, nici măcar la primărie, nu se poate milita pentru nimic, nu există nici măcar homeleși, un oraș în care nu am văzut bețivi sau drogați, iar prețurile „socialiste” sînt identice atît la bodega gării, cît și la restaurantele din centru. Un oraș în care mă simt foarte tînără, adolescentă chiar, căci media de vîrstă a localnicilor este 60-70 de ani.

Piața

Miercurea și sîmbăta sînt zile de piață, aceiași producători locali se mută dintr-o parte în alta, azi sînt în Aix, mîine în Annecy, poimîine în Chambéry. Nu trebuie să întrebi pe nimeni unde e piața, pur și simplu te iei după doamnele bine întreținute de 90 de ani care își tîrîie cărucioarele pe trotuare sau după vecinele lor mai tinere, de 70, care merg în pas sprinten, cu coșul de răchită atîrnat de braț. Nicăieri nu am văzut bătrînet mai fit ca în acest orășel conservat parcă în sirop precum Oxfordul lui Javier Marías, mai mult de jumătate dintre ei sînt mult mai în formă decît mine, la un pic peste 40. Mai ales femeile, cu siluetele lor înalte și subțiri, fără burți, fără nici un fel de diformități, doar riduri și pliuri, căci asta e – e vîrsta, n-ai ce face! –, te duc cu gîndul la niște plante care s-au uscat perfect, păstrîndu-și formele inițiale, între paginile unui ierbar. În mai bine de-o săptămînă, n-am văzut nici o persoană obeză. Poate de la ce mănîncă sau cum mănîncă li se trage, piața în sine e fabuloasă, e o experiență franțuzească autentică, cu producători respectabili, mulți dintre ei de vîrsta clienților lor, nimeni nu se grăbește nicăieri, se poartă conversații, se apreciază marfa, se formează mici cozi, fiecare își ia cîte un coșuleț în care își pune legumele și fructele pe care le alege, doamnele de 90 își împing cărucioarele în față și se uită urît dacă au senzația că nu respecți coada, dacă nimerești pe la spartul tîrgului primești caise și cireșe pe gratis. În afară de fructe și legume, găsești aici zeci de sortimente de brînză, terine și jambon, pește și stridii din Mediterana care e la doi pași, nici că-ți trebuie mai mult. Cel mai puțin succes îl au turcii cu baclavale și lipii calde – cum vă spuneam, e un oraș conservator –, toată lumea se înghesuie la produse locale, se gătește cassoulet în tigăi uriașe. Nu m-aș mai da dusă din piață, dar din păcate întreg spectacolul se termină un pic înainte de prînz, se strînge totul rapid, un angajat cu un furtun face curățenie, un amestec de zoaie cu frunze, fructe storcite, rădăcini dispare într-un vîrtej de apă, în urma tarabelor rămîn doar trotuarele ude și locuri de parcare, piața volantă e doar o iluzie, e ca și cum nici n-ar fi fost.

Din fericire, mai există cîrciuma pieții, chiar așa se și numește, Café du Marché, aici se citește presa (presa scrisă care în România aproape că nu mai există) și se discută problemele care contează, sînt alegeri legislative în Franța, niște băieți entuziaști de vreo 60 de ani fac campanie unei candidate de stînga și împart fără succes niște pliante. Atmosfera seamănă cu cea din Obor, însă fără mici și bere, fără sărăcie și deznădejde, oricine își permite un pahar, două, trei din minunatul vin de Savoie, rece și ușor amărui, un vin sec fără nici o urmă de asprime, fără nici un damf de poșircă. Tinerii locuitori ai orașului vorbesc unii peste alții, socializează, de data asta nu înțeleg nimic din ce-și spun, e hărmălaie, limba franceză atît de familiară și totuși străină îmi răsună în urechi ca un cîntecel obsedant, cei care nu mai au loc pe la mese beau în picioare. Proprietarul, un puști pe la 45 de ani care se învîrtea amețitit printre mese, a dispărut de ceva vreme, e singurul abțiguit, a uitat de vinul nostru, nu-i nimic, îl luăm de la bar, aici îl regăsim cinstindu-se cu niște amici, e puțin peste ora 12, miezul zilei, îmi număr monedele, 3 euro un pahar de vin, e categoric cel mai bun preț din Aix, la cîrciumile din centru același vin costă 6. 

Însă și la cîrciumă petrecerea se sparge curînd, oamenii au un ritm al vieții, o viață așezată, în Aix zilele de vară se mișcă în ritm de melc, par nesfîrșite, exact ca acelea din vacanțele copilăriei. E ora prînzului, cei veșnic tineri merg acasă ca să mănînce, vor mai bea două pahare de vin la masă, vor trage un pui de somn, după care se vor pregăti pentru plimbarea de seară. Mergem și noi acasă, mîncăm roșii cu baghetă proaspătă și cu vreo patru feluri de brînză, ne uităm pe fereastră la cerul fără nici o urmă de nor, la muntele de 1.500 de metri care se zărește în depărtare, tragem un pui de somn, ne pregătim pentru plimbarea de seară, avem o viață întreagă înainte.