Fricile mici, „fricuțele”, cum le-ar numi casiera de la supermarket

Am mai spus-o, mă consider un om fricos și îi admir pe cei care în diferite situații, de război, de epidemie de ciumă, de revoltă populară, de activism, dau dovadă de curaj. Deși curajul nu este doar un construct social, nu ai nevoie neapărat de o cauză. Curaj e și atunci cînd pleci de unul singur pe munte sau într-o expediție în Antarctica. Curaj e și atunci cînd hotărăști să te stabilești într-o țară străină și să-ți găsești locul într-o cultură total diferită, să o iei de la zero, însă există un curaj și în decizia de a rămîne în continuare în România și de a te lupta cu morile de vînt, deși știi că în timpul vieții tale nu se va schimba nimic semnificativ și că e posibil ca destinul tău să fie unul ratat. Curajul ăsta e o sabie cu două tăișuri. Dacă ești pus într-o situație neașteptată, poți să te surprinzi că dai dovadă de un curaj nebănuit sau poți să faci pe tine de frică. Și eu am dat dovadă de un astfel de curaj în viața asta, de cîteva ori. De curajul „concret” – luptă sau fugi! Odată, pe la finalul adolescenței, am sărit în mare de pe puntea cea mai înaltă a epavei din Costinești, doar ca să-i demonstrez iubitului meu de atunci că eram în stare de așa ceva. De la o înălțime de vreo 12 metri, eu care abia dacă știu să înot. Desigur că am sărit prost și nătîng, m-am izbit de apă ca de o platformă de beton, am simțit că mă fac arșice și m-a durut pieptul după aceea vreo două luni. Acum, aș numi-o inconștiență. Altă dată, mult mai recent, am fost curajoasă cînd m-am urcat pentru prima oară în viață pe o motocicletă și am avut încredere în bărbatul care o conducea, iar acesta, un neamț suficient de țicnit, cînd și-a dat seama că mă descurc și mă țin bine, a virat-o spre Autobahn unde am „zburat” cu aproape 200 la oră. Chiar asta a fost senzația, una de zbor, în fiecare secundă simțeam că mă voi desprinde și mă voi face praf, îmi aduc aminte exact ce gîndeam: „Adina, dacă scapi acum cu viață, vei trăi o sută de ani!”. Am scăpat. Totuși, mă consider un om fricos. Anxietate, o numesc acum specialiștii. O anxietate cu care mă lupt de ani buni, de fapt, de cînd eram copil, pentru că am ajuns la concluzia că sînt un om care s-a născut cu frici. Nu știu de unde vin și niciodată nu mă simt pregătită. Cînd eram mică mi-era o frică generică „de microbi” și, în general, de bolile „de care se moare”. Mă spălam obsesiv pe mîini, iar iarna, atunci cînd apa de la robinet era de cele mai multe ori rece ca gheața, pielea îmi devenea ca o scoarță. Mi-era frică de latrinele de la țară, îmi imaginam că în gropile acelea întunecoase viețuiau balauri și șerpi. Cînd mergeam cu trenul, mi-era frică de un posibil accident feroviar, nu știu de unde auzisem eu că trenurile pot să deraieze. Cînd mergeam la munte, mi-era frică de urși, deși nu am întîlnit niciodată vreunul, poate că era o frică indusă de tatăl meu. Însă am avut mai mereu „coșmarul cu ursul”, și acum îl mai am uneori, am înțeles din discuțiile cu alți adulți că nu sînt singura – un vis recurent în care alerg prin pădure și un urs imens mă urmărește, uneori doar îl zăresc în depărtare, pe celălalt versant al muntelui, ca să fiu convinsă că va veni după mine. Mi-era frică de lifturi și de acel moment în care mă voi urca într-un lift, iar liftul va porni de unul singur, fără să apăs pe nici un buton și nu se va mai opri niciodată. Frica de a mă rătăci. Și multe alte frici copilărești (totuși, viața în regimul comunist, dincolo de toate păcatele ei, era destul de sigură, cei mai mulți dintre părinți își lăsau copiii să se joace în spatele blocului fără să-și facă griji, ba chiar să meargă singuri la școală, ceea ce astăzi deja devine de neconceput... să ai copii înseamnă în primul rînd o supraveghere continuă, devii gardianul copilului tău). De cele mai multe dintre ele am scăpat ca să facă loc fricilor adulte:  

● Frica de cîini, care a fost amplificată, în anii adolescenței mele, de haitele de cîini vagabonzi care hălăduiau prin București. Nu m-a mușcat niciodată vreun cîine, însă de atunci fiecare cîine liber e pentru mine un potențial agresor. E doar un exemplu despre cum poate, la un moment dat, să te traumatizeze un oraș, orașul cîinilor. Îmi amintesc cum făceam ocoluri nesfîrșite, doar ca să evit șantierele, maidanele, locurile unde era posibil să întîlnesc cîini. Frica de cîini se simte, o simte cîinele. Odată, am intrat în curtea vecinului meu care avea pe atunci un cîine lup bătrîn și destul de ciufut, m-a simțit și m-a capsat. Și acum, cînd văd un cîine fără stăpîn, în cel mai bun caz trec pe partea cealaltă a străzii, cu precauție. Poate și din cauza asta iubesc atît de mult pisicile, ele sînt inofensive. Însă probabil că mi-aș schimba această părere dacă pisicile ar fi de zece ori mai mari.

● Frica de cutremure, mai ales de cutremurul cel mare. Cred că e înscrisă în codul genetic al bucureștenilor. De multe ori, nu pot intra într-un bloc interbelic despre care știu că a fost zguduit. Iar dacă îmi fac curaj și intru pentru că am o treabă acolo, mă uit instinctiv după posibile căi de scăpare, mă uit atentă la scări, la ferestre, la balcoane. Îmi dau seama că nu am nici o șansă și mă resemnez. Frica asta apare recurent tot în vise, visez deseori un București care se dărîmă la propriu peste mine. 

● Frica de zbor. E o frică pe care nu o înțeleg pentru că a apărut tîrziu și se accentuează odată cu vîrsta. La 20 și ceva de ani, la primele zboruri, mă bucuram doar de călătorie și priveam totul cu seninătate. Acum fiecare zbor a devenit o încercare supremă. Am zboruri mai bune și zboruri mai proaste, însă nu-mi imaginez că voi mai scăpa vreodată de frica asta. E genul de frică absurdă și total incontrolabilă. Acum cîțiva ani, cînd am făcut oarecum naveta cu avionul de la Cluj la București, în seara dinaintea zborului îmi venea să-mi fac bagajul, să mă urc în primul tren și să pierd nouă ore pe drum, doar ca să scap de ora aceea în care mă voi desprinde de la pămînt. Nu mi se întîmplă niciodată nimic, însă pe măsură ce aterizez în siguranță, mi-e din ce în ce mai frică. 

● Ipohondria. Deja un complex de frici. Frica „de microbi” și de „bolile de care se moare” a suferit un upgrade. Orice semn pe care mi-l trimite corpul meu că ar fi ceva în neregulă se transformă într-un val de adrenalină pe care îl simt inclusiv în vîrful degetelor. De cele mai multe ori, frica asta mă împiedică și să fac o banală ecografie, așa că amîn orice verdict. Mi-e frică să aflu ce ar fi în neregulă. Pe de altă parte, cel mai fericit moment din viața unui ipohondru e acela în care merge la medic și descoperă că nu are nimic grav. Simți nevoia să intri în primul restaurant și să sărbătorești cu o friptură și un pahar cu vin. 

● Frica de a rămîne fără bani. De fapt, e frica de sărăcie. De fiecare dată cînd un bancomat dă semne că mi-ar înghiți cardul, am un moment de panică profundă, deși sînt conștientă că nu voi rămîne fără bani și că în secunda doi pot bloca cardul și transfera banii într-un alt cont. De fapt, în România, e o frică ce te poate urmări pînă la finalul vieții, dacă ești un om cinstit, niciodată nu te vei simți în siguranță. După multe experiențe trăite, încă mai am tentația de a ascunde bani ca hîrciogul, să existe măcar 50 de euro într-un sertar. Și încă mă mai bucur cînd găsesc o bancnotă de 50 de lei într-o geacă pe care n-am mai purtat-o de iarna trecută. 

● Sînt multe frici sociale pe care nu le-am avut niciodată. Cum ar fi frica de a nu fi penibil sau ridicol, nu am fost niciodată într-o astfel de postură pentru că nici n-am fost o ființă prea socială. Și mă amuză cei care sînt într-adevăr penibili sau ridicoli și merg mai departe, nici nu-și dau seama de asta. Frica de ratare? Nu mai dau doi bani pe ea. La un moment dat, mergi pur și simplu înainte și nu-ți mai pasă. Avantajul de a depăși mijlocul vieții este că, dacă ai un pic de înțelepciune și discernămînt, îți dai seama exact cine ești și ce așteptări să ai de la tine. Marile așteptări sînt înlocuite de micile așteptări, iar marile frici de micile frici. Așadar, dacă n-or să mă sfîșie cîinii și n-o să-mi cadă în cap casa mea din 1930, dacă n-o să pice avionul și toate analizele și ecografiile vor ieși cît de cît OK, dacă voi avea mereu bani de o pizza sau voi găsi la răstimpuri cîte 50 de euro uitați într-un sertar, cred că voi fi bine. Ceea ce vă doresc și vouă – fiți curajoși!