Limba română de peste mări și țări – despre călătoria mea în Albania (2)
Așa cum povesteam în textul anterior, în timpul șederii mele de o lună în Albania am avut în permanență un inexplicabil sentiment de acasă. Și totuși, explicabil, pentru că în mare parte a fost din cauza limbii. În Albania am vorbit aproape în fiecare zi românește, însă nu cu români, ci cu vorbitori de limba română – în general, albanezi care și-au făcut studiile la universități din România și, desigur, cu aromâni, motivul principal al călătoriei mele (un strămoș de-al meu aromân a venit din Albania în România, la final de secol XVIII). Cît despre aromâni, ai senzația că sînt, de fapt, peste tot, risipiți pe întreg teritoriul Albaniei de astăzi, mereu poți avea surpriza plăcută că bunicul sau bunica albanezului pe care îl întîlnești întîmplător pe stradă și cu care schimbi cîteva vorbe în engleză sînt, de fapt, aromâni. Ceea ce mi s-a întîmplat chiar din prima mea zi la Tirana – colindînd orașul, uimită de culorile sale și de nuanțele sale oarecum exotice care mă duceau cu gîndul la o țară îndepărtată de peste mare, am poposit la o terasă unde mi-am luat o bere rece, în arșița după-amiezii, și am vorbit acasă la telefon, în română. Imediat s-a apropiat de masa mea un tip cam de vîrsta mea, 40 plus, care s-a arătat bucuros să mă salute. Tot în română. Ca să vezi, terminase Dreptul la Iași și avea niște amintiri foarte frumoase din timpul studenției. Cum mai arată Iașiul acum? – m-a întrebat. Îi era dor. Nu se mai reîntorsese în România, unde învățase și limba română, o vorbea aproape impecabil, fără vreun accent anume, deși n-o mai exersase deloc. Nu-mi venea să cred că mă conversez cu un albanez și nu cu un român. A recunoscut că avea o bunică aromâncă, auzise dialectul acasă, în copilărie, însă atunci nu se străduise să-l învețe, dar probabil că îi rămăsese undeva adînc întipărit în memorie. Am observat că această apartenență la aromânism, ca să zic așa, e foarte naturală în Albania, însă nu întotdeauna e recunoscută fățiș, asta e și marea tristețe a aromânilor asumați și autodeclarați la recensămînt. Mulți preferă să nu se declare, gîndindu-se că ar avea mai multe avantaje dacă ar aparține „majorității”, ci nu unei minorități atît de prezente, dar atît de ascunse. Am înțeles că mai există și o presiune din partea statului vecin care încearcă să-i convingă pe aromânii din Albania să se declare greci (susținînd că Grecia ar fi, de fapt, pămîntul de baștină al aromânilor), în schimbul unor facilități evidente, însă n-aș vrea să dau prea multe amănunte, problema e mai spinoasă decît pare, ca mai toate problemele etnice din Balcani. Dar să revenim la limbă... O experiență aproape identică am avut în sud, la Gjirocastra, unde ajunsesem mai mult în scopuri turistice, fără să caut neapărat aromâni. La hotelul de familie unde am fost cazată, proprietarul i-a comunicat unei prietene, venită la rîndul ei în vacanță, că ar avea un oaspete din România. Doamna respectivă a ținut morțiș să mă cunoască, la micul dejun, și din nou am avut o conversație foarte plăcută cu cineva care îmi vorbea limba impecabil. Povestea e oarecum identică cu prima – terminase studiile în România, la SNSPA, se îndrăgostise de un român cu care avea și un copil, copilul acum e mare și își face studiile la New York, tatăl a dispărut din peisaj, iar ea lucrează în Tirana, orașul ei natal fiind Gjirocastra. Mi s-a părut o tipă sofisticată, realizată, middle class, mi-a dat și numărul ei de telefon, poate ne vedem în Tirana la o cafea, nu a mai fost timp pentru asta. Însă cel mai mult m-a impresionat plăcerea evidentă cu care îmi vorbea limba. O învățase la perfecție, nu mai avea cu cine să o vorbească și îi părea rău. În Tirana, în mai multe seri am mers la cină la un restaurant de pe strada ambasadelor unde veneau de obicei expați, familii întregi, cu copii, era o atmosferă simpatică, auzeai aici limbi de circulație internațională, cum ar fi germana și franceza. Tot un restaurant de familie, fata care servea avea împreună cu familia ei ca business și o editură, frumos! Eram absolut convinsă că e albaneză get-beget. Ei bine, în ultima mea seara în Tirana, cînd mi-am luat la revedere, spunîndu-i, în engleză, că voi petrece cîteva zile la Corcea, mi-a zis în engleză că și originile ei sînt din Corcea, iar atunci i-am povestit despre strămoșul meu aromân. S-a luminat la față și mi-a zis: „Ce fați? Ghini?”. Ne-am despărțit emoționant cu „Ziua bună”.
Tot la Tirana m-am împrietenit cu Entela (veți citi un interviu cu ea în paginile revistei), care provine dintr-o familie de aromâni, cu un tată foarte activ și dedicat comunității. Entela e sociolog, a făcut studiile la București, însă este printre puținii care luptă pentru păstrarea dialectului și a obiceiurilor. A făcut documentare, a publicat articole, este într-o permanentă legătură cu ambasada României, acum și-a luat și cetățenia română. Din nou, limba pe care o vorbește ea e impecabilă, dar dincolo de limbă am simțit și o caldă apropiere și comunicare – am rîs la aceleași glume, sîntem din aceeași generație, avem traume comune legate de trecutul nostru recent, de îndată ce începeam să vorbim despre regimul comunist din țările noastre nu tocmai „vecine”, dar „prietene”, trăgeam pe loc cu tristețe aceeași concluzie – „La fel!”. Și ca un făcut, în prima zi în care ne-am cunoscut și ne plimbam noi prin centrul Tiranei, sporovăind în românește, ne-a oprit pe stradă o sîrboaică din Voivodina care vorbea, desigur, românește. Era în vacanță în Albania, împreună cu familia, și a ținut morțiș să facă o poză „cu românii ei”.
Datorită Entelei, i-am cunoscut pe domnul Jani și pe domnul Kristo, doi dintre „bătrînii” comunității care au fost foarte activi de-a lungul vremii în promovarea limbii. Atunci am auzit pentru prima oară dialectul și cumva m-a răvășit – mi s-a părut un soi de limbă română veche, fără o evoluție în timp, dar mai ales fără influențe și intervenții, poate că exact așa am fi vorbit și noi dacă am fi fost într-un spațiu lingvistic izolat, pe o insulă părăsită din mijlocul mării. O limbă atît de frumoasă și de arhaică și atît de aproape să se piardă. Același dialect l-am ascultat și în satul Mekat, din Vlora, un sat de aromâni de-o puritate fantastică și care ne-au așteptat cu ce au avut ei mai bun și autentic – ulei de măsline de la făbricuța din sat, byrek cu brînză proaspăt scos din cuptor, rakia, șosete tricotate care să-mi țină de cald la iarnă. Acolo, în curtea cu boltă de viță a lui Sokrat Koreta, profesorul care le predă aromână copiilor din sat, am stat la o șuetă în limba aromână, desigur, cu bătrîni și tineri despre niște cufere cu cărți îmbrăcate în aur care au fost salvate atunci cînd a ars pentru ultima oară orașul legendar Moscopole, iar cuferele au fost îngropate cu grijă undeva pe lîngă sat, nimeni nu știe unde, sub un păr, se pare, dar toți perii cei vechi s-au uscat de mult. Fabuloasă poveste, la fel de fabuloase sînt Corcea și Moscopole, unde am ajuns o săptămînă mai tîrziu (voi scrie într-un text separat), iar sentimentul de acasă s-a accentuat atît de mult încît nu-mi mai venea să părăsesc Albania pentru că mă simțeam deja ca în România, un soi de Românie altfel, poate mai bună, dacă ne referim la onestitatea oamenilor și la acest sentiment de prietenie absolută care m-a urmat pretutindeni. În mod ciudat, și limba albaneză pe care am auzit-o peste tot m-a făcut să mă simt ca acasă, deși e atît de diferită de limba română. Totuși e o limbă care nu-ți pare străină, necunoscută, avem de fapt și un bagaj de cuvinte comun, de pe vremea tracilor sau împrumutate de la turci, simți că ai putea să o înveți fără mare efort. Și s-o vorbești impecabil, așa cum vorbesc albanezii limba română. Nu știu alții cum sînt, dar pentru mine limba reprezintă țara și sînt atît de îndrăgostită de limba română, cea adevărată, încît e suficient să identific un cuvînt românesc într-o țară îndepărtată de peste mare ca să mă îndrăgostesc iremediabil de locul respectiv. În același timp, mă feresc de limba de acum a celor mai mulți dintre compatrioții noștri care reușește să exprime atît de puțin, în atît de puține cuvinte, i-am întîlnit și pe ei în Albania, în vacanță, atît în Durres, cît și în Saranda, nu am simțit nevoia să comunic cu ei.
Această călătorie a fost posibilă cu o rezidență Traduki.
