Aix-les-Bains și tinerii francezi de 70 de ani (II)

Plimbarea

După ce căldura prînzului se mai domolește, locuitorii veșnic tineri din Aix-les-Bains (un orășel din Savoia despre care am scris mai multe în numărul precedent) ies la plimbare pe lungile bulevarde umbrite de pini care duc spre porturile lacului Du Bourget – cel mare și cel mic. De obicei, ies în cupluri cam de aceeași vîrstă, însă nu neapărat soț și soție, iar cel mai împiciorongit îl susține cu grijă pe celălalt, mai decrepit, ca să se deplaseze în același ritm. Vezi inclusiv cupluri alcătuite din părinți și copii – pe faleza de pe malului, un bărbat de 70 de ani împinge căruciorul cu rotile al tatălui trecut de 90, nu-și vorbesc, însă amîndoi se bucură de briză și de vremea însorită. Trec și doamnele de 60 plus, cu siluetele lor perfecte, pe biciclete, una ține o țigară stinsă între buze, toate zîmbesc în dreapta și-n stînga pietonilor, atît de zen de parcă ar fi pe Xanax de-o viață. Însă, în general, sînt cupluri de femei – surori, amice, vecine, ele nu ratează niciodată ora de plimbare, populează în mod disciplinat orașul amorțit două cîte două, îmbrăcate în ținute simple (tricouri albe, pantaloni scurți, teniși, pălării de soare), parcurg cei 5.000 de pași regulamentari sporovăind una-alta, în vreme ce bărbații lor (dacă or mai fi existînd) încă își mai fac siesta sau se uită la știri. Într-o seară, în gara de la Chambéry, la 30 de kilometri de Aix, mi-a atras atenția un astfel de cuplu de copines trecute binișor de 80 – una dintre ele, cocoșată, se sprijinea de brațul celeilalte, cu un cap mai scundă și uscată, înaintau cu pași mici pe peron, în ritm de melc, de parcă ar fi avut tot timpul din lume, trenuri regionale intrau și ieșeau din gară, mă întrebam dacă au șanse să prindă vreunul. A doua zi le-am revăzut pe strada principală din Aix, una lîngă alta, în aceeași poziție în care le lăsasem, continuîndu-și neobosite drumul. Cînd au trecut pentru a treia oară pe lîngă noi, care ne lăfăiam de vreo două ore la o bere, la braserie, am crezut că am halucinații, apoi mi-am dat seama că plimbarea asta a lor nu se întrerupe, de fapt, niciodată, am fost convinsă că la un moment dat vor ajunge la capătul lumii. Dar poate că mai mult decît plimbarea în sine conta acel „împreună”. Și mi-am zis cu reproș că, dacă voi continua să-mi scriu articolele din vîrful patului – cum fac și acum –, voi ajunge cît se poate de rău.

La băi

Din spatele primăriei încep niște trepte ascunse și destul de abrupte care urcă spre termele naționale (pentru apele sale termale a devenit faimos Aix-les-Bains). E cald, urc încet și cu pauze dese, prefăcîndu-mă că admir de fapt natura, ca să nu mă fac de rîs. Pe lîngă mine zburdă ca niște căprițe două fete de 60 și un pic, cu prosoapele pe braț. Le privesc cu invidie – tunse băiețește, deși părul e grizonant, piele destul de întinsă și bronzată, categoric se simt mai în formă decît mine la 40 și ceva. Pînă să ajung eu sus, probabil că și-au terminat deja baia de după-amiază. Termele, o clădire un pic lugubră care îmi amintește de mofetele din stațiunile noastre balneo, puține cîte au mai rămas, se încadrează perfect într-un peisaj de sfîrșit de lume – o pajiște uriașă, verde, cu copaci seculari, înconjurată de siluetele unor hoteluri elegante unde nu mai vine nimeni. Aici aș filma eu finalul din Melancolia lui Lars von Trier. Pe o bancă, o scriitoare, o tînără speranță probabil, pe la 70 de ani și proaspăt îmbăiată, își ia notițe într-un carnețel. E ora închiderii, intru în terme fără să mă întrebe nimic nimeni, totul e decor de film, nimeresc în 8 1/2 al lui Fellini, două bazine uriașe și pustii, cu o apă încremenită, mici fîntîni de unde îți poți potoli setea, holuri lungi care se scufundă în întuneric, o iau la întîmplare pe unul dintre ele și ajung în salonul unde cîteva doamne întîrziate, îmbrăcate în halate albe, își usucă părul, cu gesturi moi, delicate. Termele sînt vechi, dar par perfect funcționale, au o magie a lor. Aici să fie oare secretul tinereții veșnice a locuitorilor din Aix?

La restaurant

Seara se iese în mod regulamentar la restaurant, ca în multe orășele din Franța numărul cîrciumilor pare să-l depășească pe cel al locuitorilor, iar prețurile sînt „socialiste”, mănînci la fel de scump în centru ca la bodega de la gară, toți cîrciumarii trebuie să trăiască din ceva, nu-i așa?  Prețuri șocante pentru cineva care vine din Europa de Est – 8 euro o bere à la pression, 15 euro un entrée, 20 de euro aproape orice fel principal, chiar dacă e vorba de un burger cu cartofi prăjiți. Totuși, restaurantele sînt pline. Ne facem curaj și alegem unul unde e multă lume. La masa de alături, un cuplu (inutil să mai precizez vîrsta, tot pe la 75-80) a golit două castroane imense cu moules marinière, iar acum își savurează desertul. Probabil că nu prea mai au ce să-și comunice unul altuia după o sută de ani petrecuți împreună (și, în fond, ce se poate întîmpla în Aix-les-Bains care să merite comentat?), așa că toată atenția lor e concentrată asupra „copilului” – un bichon care, deși a primit din partea casei castronelul cu apă, cerșește. Alături de restaurant e un pub mai de hipsteri unde se strînge seara „grădinița” – adică cei pînă în 30 de ani (în mod surprinzător, există și din ăștia!). Beau, rîd și ciugulesc neglijent tot felul de tapas care nu se pot încadra în normele stricte ale unui restaurant respectabil, un puști de 25 de ani îi ține un pitch îndelung, în picioare, unei tipe pe care vrea să o agațe, despre munca lui într-o corporație, aproape prăvălindu-se cu silueta lui masivă peste masa noastră din colț (totul se duce de rîpă, chiar și în Franța... ăștia mici n-or să mai arate probabil ca bunicii cînd vor împlini 70). Cele două categorii de vîrstă nu se amestecă, deși se tolerează reciproc – cei de la restaurant încă îl adoră pe Macron, grupa mică simpatizează cu stînga și cu Mélenchon. Nu-l consideră extremist, zic că doar „bravează”, ăsta e stilul lui. Își doresc o altfel de Franța, mai progresistă sau în nici un caz Franța conservată în sirop de la Aix-les-Bains. Noi, care venim dintr-o țară unde Macron reprezintă încă imaginea ideală a unui președinte democratic, avem ce comunica unul cu altul – comentăm îndelung nota de plată de la restaurant. 70 de euro. Mă gîndesc la bieții bătrîni din România care nu-și permit o masă la restaurant nici acolo, poate doar la aniversări speciale. Diferențele sînt inimaginabile.

La dans și la cinema

În față cazinoului este o platformă unde aproape în fiecare seară tinerii locuitorii din Aix dansează tango. La fiecare dans, bărbații schimbă partenerele lor de-o viață, foarte fit, cu alte partenere la fel de fit, vecine, prietene de familie, cumnate sau surori, se simte că există o comunitate, oamenii vor să socializeze la orice vîrstă, și nu doar pe bancă în fața casei. Am văzut două perechi dansînd și pe platforma de lîngă primărie, la 37 de grade. Frumos, elegant, fără să transpire. A fost o bucurie să-i privesc. O altă bucurie a fost cînd i-am văzut la ora 11 seara ieșind de la cinema. Aix are un cinematograf vechi, cu tradiție, frecventat în mod, din nou, disciplinat (așa cum e cu mișcarea, e și cu cultura, faci toate aceste lucruri ca să te menții tînăr și sănătos la cap), unde se proiectează în general filme franțuzești. Am trecut pe lîngă cinema, am nimerit într-o mică mulțime de 50 de oameni cu părul alb care mai zăboveau un pic, la ieșire, ca să comenteze filmul.

C’est l’heure du coucher

În fiecare seară am stat mult pe balcon, am băut vin, am rîs și am povestit. Apartamentul în care am locuit timp de două săptămîni și pe care, cu multă generozitate, o prietenă ni l-a pus la dispoziție era în sine o bucățică ruptă din istoria Franței și a regiunii, începînd de la mobilă și tapet și sfîrșind cu micile detalii din bucătărie, cum ar fi tigaia perfectă pentru omletă. Într-o seară, pe la ora unșpe, o tînără vecină, ostenită probabil de la băi și de la dans, a ieșit pe balcon ca să ne atragă atenția că „C’est l’heure du coucher”. Ne-am conformat. Nu știu cît am văzut din Franța „adevărată” la Aix, așa cum îmi doream, din Franța „profundă”, cum zic unii, însă am plecat cu senzația că am vizitat un azil de bătrîni ideal în care toți rezidenții sînt fericiți. Un loc în care boala, moartea și mai ales nerăbdarea nu există.