Ioana BOT

Ceea ce mă îngrijorează e sugestia obligativității fericirii, ca o condiție a realizării individului.

Observ o deplasare hotărîtă a cîmpului semantic al prostiei, survenită în ultimul secol.

Avem mai mulți experți în modificarea Legii educației naționale decît în educație în sine.

Am moștenit un dulap cu „hîrtii”, cum procedez?

Scriu despre probleme vii cu ajutorul unor exemple moarte.

Nu m-am schimbat: nu de singurătate mă tem, ci de plictis în locuri publice.

Am ratat, oare, nerămînînd în Occident, în tinerețe? Sînt convinsă că aș fi putut reface, cu succes, un parcurs academic, acolo, chiar pornind de la zero.

Sub presiunea unor asemenea (noi) convenții sociale, locul modestiei se redefinește și el, desigur. Ea presupune, prin definiție, discreția și anonimatul (celui care o dovedește în acțiunile sale) – dar ce te faci, coniță, cînd lumea noastră detestă anonimatul și cere să fie identificat fiecare chip și persoană care face, ce face, cum face și mai ales… cîte like-uri primește de pe urma facerilor sale (de bine)? Binefăcătorul anonim devine o categorie tot mai rară, modestul slujbaș trece

Pot evoca, din amintiri, lungi șiruri de foști studenți și actuali colegi, vulpi în vie, care acuză strugurii de acreală cu o energie pe care ar putea-o folosi, totuși, la culegerea respectivilor struguri sus puși – cu scara…?

…De cîte ori voisem să scriu despre cer pentru Dilema veche, îmi căzuse cerul în cap, vreau să spun.

„Ar trebui interzis accesul oricui în trenurile acestea de lux, despre cum ar trebui să ne păzim, să nu le permitem, să plece de la noi, ducă-se, nu li-i rușine, uite ce bagaje nespălate au, or fi avînd și purici…“

„Toți avem un preț“, mă încuraja mai an o mămică îngrijorată de viitorul odraslei sale. Așa că, la capătul programului de consultații, ajung să mă întreb ce fac eu acolo, de fapt: lupt cu hidra corupției sau explic de ce a scris Gherea cum a scris despre poezia lui Eminescu (de pildă)?

Autosuficiența studentului la Medicină va ucide pacienții medicului în viitor, autosuficiența studentului la Litere va ucide cultura în spiritele elevilor săi viitori, va ucide limba – și, printr-o firească extensie, capacitatea de a gîndi a celor care îl vor avea la catedră.

A se slăbi, voi zice, în continuarea îndemnului lui Marian Papahagi: să lăsăm Miorița (baladă culeasă de romantici, colindă de doliu în Transilvania secolelor trecute, construct identitar al culturii naționale, născut la 1848 și consacrat la 1941 de marele Călinescu etc.) la locul ei, în istoria noastră culturală.

„Nu pot să scriu nimic coerent, am stat azi noapte la partid, la filială, avem probleme mari, ați văzut că ies sindicatele în stradă, dar contez pe înțelegerea dvs.“

Exemplele mele de șmecheri vin din rîndurile elevilor/studenților mei (unii, între timp, deveniți colegi de breaslă cu mine.

Așa cum mă fofilez de la tăierea porcului, sînt reticent și cînd vine vorba de tăierea bradului.

„Toupet“ înseamnă şi „ciuf (de pene)“ – eventual chiar fals, şi tupeu… Grea misie, misia de cititor, fie şi de BD-uri franţuzeşti şi comuniste.

Frate (mă rog, soră…) cu românul din cele mai vechi timpuri, probabil, teoria complotului (noi am fost ocupaţi întotdeauna de alţii, noi am avut parte de o istorie vrăjmaşă, nouă ni se întîmplă mereu toate relele, pe noi şi bogăţiile noastre le vor toţi duşmanii, toţi vecinii, toţi străinii…) e una dintre cele mai greu de ucis prejudecăţi.

Un poet drag mie, Shel Silverstein, are o istorioară despre un băieţel care se laudă cu leucoplastele sale, puse mai peste tot: pe degete, pe nas, pe coate, sub braţ şi la genunchi, pe buric şi pe ceafă, ce mai, e plin! Problema (şi poanta poeziei) e că puştiul n-are nici o tăietură…

Cînd tatăl meu a aflat că nu mai avea mult de trăit, şi-a pus problema arhivei personale, pe care o adunase şi la care lucrase o viaţă întreagă. De prin 1959 pînă în 1999 făcuse, în fiecare an, cel puţin un stagiu de teren, „la cules folclor“, toate soldate cu înregistrări, note, fotografii şi obiecte salvate.

Nimic mai trist decît o lume în care respectarea principiilor devine o chestiune de opţiune personală. Dacă eu înţeleg să respect principiul de a nu fura şi să cer pedepsirea celor care o fac, alături de mine poate trăi şi se poate înmulţi comunitatea celor pentru care principiul este, dimpotrivă, „pupă-l în bot şi-i papă tot“.

Ce e cool? Un fel de „fresh de idei de-a gata“. Imaginea mi-a fost dată auzind un grup de fetiţe elveţiene, care veneau de la şcoală şi îşi comentau isprăvile exclamînd, tot la a doua frază, admirativ: „oohh, c’est frais!“, „waw, c’est super frais!“, de nu ştiam, în primul moment, ce spun copilele atît de entuziast.

Am, cum să nu am! Raţională (cum mă ştiţi), ardeleancă, femeie, voi recunoaşte, ruşinată de contextul dilematic şi mîndră de mine, că am superstiţii. De care încerc să scap, cu mijloace sărmane... Port cu mine obiecte-talisman.

Eugeni şi Mihu sînt doi liceeni harnici, cuminţi şi frumoşi; ei provin din două familii harnice, cuminţi şi frumoase, dar părinţii fetei se opun iubirii lor. Fata decide să se sinucidă amîndoi, deodată, bînd vitriol, pe care l-a cumpărat deja, de la farmacie.

Încerc să îmi amintesc momentele în care am dat eu însămi şpagă – şi cum m-am simţit, dînd-o. Mă gîndesc că, în vreme ce e înălţător şi exemplar să nu iei şpagă, e taman pe dos să dai şpagă. Aşadar, ce îmi amintesc cel mai bine sînt momentele din comunismul tîrziu, cînd am dat şpagă.

În general, socotesc că nu e bine să te joci cu cele sfinte - aşa că am ezitat la titlul de mai sus. Dar, cum să numeşti altfel o carte scrisă de un profesor universitar (...) carele însuşi despre sine scrie, pe coperta a patra, că, în fiinţa sa, "omul de ştiinţă a fost permanent dublat de cel ce a făcut din slujirea neamului său ceea ce sfinţii fac din slujirea lui Dumnezeu...

De veacuri învăţăm la şcoală că "Românul s-a născut creştin", "Românul s-a născut poet" şi "Românul e francofon prin tradiţie".

Vacanţele au intrat în viaţa mea odată cu şcoala primară: cum nu îmi plăcea deloc la şcoală (sunetul sec al lemnului rupîndu-se îmi evocă pînă azi beţele învăţătoarei peste capetele şi spinările noastre...), vacanţele au primit implicit intensitatea unei trăiri fericite, ocupîndu-mă numai cu ceea ce îmi plăcea.

Dintr-un reflex pe care eu l-aş pune pe seama nesiguranţei noastre endemice şi a altor frustrări bine îngropate în pămîntul patriei, românii sînt sensibili la orice clasificări îi aşază în vreun loc exact în raport cu lumea cealaltă: a fi eşuat în coada unui top (al fericirii naţiunilor globului, ca să citez un exemplu recent) e mult mai bine decît a nu figura acolo.

Dacă aeroporturile şi avioanele mi se par chintesenţa no man’s land-ului şi, în consecinţă, le locuiesc cu un ciudat (mie) sentiment de inaderenţă, incitant asociată unei senzaţii de libertate „proastă“ , în schimb trenurile – de oricînd şi de oriunde – mi se înfăţişează drept imaginea cea mai necosmetizată şi mai plină de miez a ţării ce le are.

Vacanţele au intrat în viaţa mea odată cu şcoala primară: cum nu îmi plăcea deloc la şcoală (sunetul sec al lemnului rupîndu-se îmi evocă pînă azi beţele învăţătoarei peste capetele şi spinările noastre...), vacanţele au primit implicit intensitatea unei trăiri fericite, ocupîndu-mă numai cu ceea ce îmi plăcea.

Cu mult înainte să bată prin universităţile româneşti tornadele reformei Bologna, acestea începuseră să îşi construiască programe de master; era prin 1994-1996, iar programele erau concepute într-o libertate care ne face, azi, nostalgici: elitiste, cu discipline de performanţă, durau cîte trei şi patru semestre, cu profesori străini prestigioşi pe care în sfîrşit îi vedeam predînd şi la noi, în carne şi oase, cu tăieturi interdisciplinare ameţitoare, astăzi, pentru oricine lucrează la pla

Studenţi care nu ştiu că pentru a citi o carte trebuie să îi întorci paginile (sic!), studenţi minţind infinit pentru a obţine înlesniri de la programul de studiu, studenţi căutînd să te facă din vorbe, deşi un semestru întreg le-ai explicat că nu e nici moral, nici profesionist să o încerce. Studenţi miraţi, la examen: „N-am crezut că o să mă întrebaţi pe bune!“.

Să presupunem că o universitate angajează un specialist în relaţia dintre istoria matematicii şi istoria literară: e nevoie de 3 cursuri şi minimum 45 de studenţi interesaţi pentru a menţine postul. Şi dacă studenţii nu se înscriu? Să faci din ele cursuri obligatorii pentru toţi cei de la Literatură română?

Prietenul la nevoie se cunoaşte“, repetăm, liniştindu-ne mai întîi pe noi înşine – că ştim ce este un prieten, adică. Dar, aici, nu prietenul este cuvîntul cu un sens mai problematic: prietenul „se cunoaşte“ (ceea ce sugerează o competenţă implicită a „cunoscătorului“ într-ale prieteniei), însă aceasta se întîmplă, atenţie!, „la nevoie“. Să reflectăm asupra „nevoii“.

La Geneva intră între obiectele firescului cotidian: cine circulă toată ziua prin vieille ville (străzi înguste, zone pietonale și doldora de lume la orice oră) se folosește nu de bicicletă, ci de ...trotinetă. Trotineta pentru adulți, pe care alunecă (uneori fac slalom printre pietoni, cu ușurința unor patinatori foșnind pe incredibila catifea a asfaltului) funcționari în costume antracit, profesori în khakis și pulovere un peu trop portés.

Cu alte cuvinte, elitele există, dar nu cred că statul român postcomunist este mai interesat în crearea, menţinerea şi recunoaşterea lor decît statul comunist. Iar percepţiile României profunde se pliază acestei indiferenţe ceţoase, venite „de sus“, mai uşor decît am crede.

Cînd, la începuturile lui 1990, mass media a început să vorbească la noi despre Eminescu numindu-l „cea mai ilustră victimă a cenzurii comuniste“, ea nu făcea decît să repete un scenariu mitizant, cu succes verificat la publicul românesc.

Ca unei profesoare de română ce mă aflu, articolul dlui Dan Ungureanu din nr. 308 al Dilemei vechi, intitulat „Educaţia axată pe competenţe“, mi-a stîrnit, fireşte, interesul. Consider că orice dezbatere despre starea învăţămîntului românesc actual este binevenită, cu condiţia să fie altceva decît o perdea de fum electorală, publicistică sau cu mai ştiu eu ce mize străine substanţei dezbaterii înseşi.

Am făcut parte din prima generaţie de bursieri „Vasile Pârvan“, a programului guvernamental iniţiat de Marian Papahagi la Academia română din Roma (Accademia di Romania), în calitate de director al instituţiei, din 1998. Am ajuns acolo la două zile după ce el plecase dintre cei vii: dispariţia profesorului Papahagi suspenda toate mişcările anterioare, menite să reîntemeieze „şcoala românească la Roma“, abrogată de regimul comunist. Aterizam, alături de mult mai tinerii mei colegi de bursă, într-

Principalul organizator al Zilei Europei de Est la Universitatea din Fribourg, profesorul Nicholas Hayoz, a deschis lucrările insistînd asupra faptului că nu fuseseră invitaţi specialişti occidentali,...

O dată la doi ani, toamna, Geneva îşi coboară cărţile din rafturile bibliotecilor şi librăriilor " pe străzi....

Dl academician Eugen Simion găseşte cu cale să răspundă articolului meu, "Manuscrisele eminesciene, între fantasmă culturală şi obiect de studiu" (apărut în Dilema veche, nr....

Am sperat zadarnic, în ultima săptămînă, că evenimentele care au stat pe prima pagină a ştirilor îmi vor ancora articolul promis în alte realităţi decît cele "dintotdeauna mie ştiute", despre meseria ...

Rămase într-o ladă la Titu Maiorescu, dăruite Academiei, descifrate cu elan şi comentate artistic (exegeza lui G. Călinescu) sau " dimpotrivă " restituite cu minuţie şi studiate aidoma (exegeza lui Perpessicius), manuscrisele eminesciene au avut parte de destinul ambiguu, la noi, al monumentelor naţionale.

Multe sînt problemele care dau de furcă, astăzi, învăţămîntului universitar românesc....

Articolul foarte substanţial al dlui Dumitru Sandu ("Fenomenul comisiilor paralele în atestarea universitară", Dilema veche, nr....

E drept, pe unii dintre laureaţii Nobelului pentru literatură i-am descoperit datorită faimei lor subsecvente....

Aşa cum citim în toate cărţile bune, miturile nu sînt periculoase, de aceea cred că, în ciuda aparenţelor sale antropologic analizabile, acesta e un pseudo-mit, atît de bine mascat încît trece drept u...