Să nu ne plictisim…

Războiul meu cu plictisul e foarte vechi – se leagă, chiar, de una dintre cele mai vechi amintiri și de una dintre cele mai mari spaime ale primei copilării. Nu îmi mai amintesc de ce i-am spus mamei că „mă plictisesc”. Auzisem expresia de la tot felul de persoane pe care le admiram foarte tare: doamne elegante care mă iscodeau dacă „nu te plictisești, puișor, să te joci singură?”, vară-mea mai mare care zicea că se plictisește de parcă ar fi fost ceva foarte interesant, bunica lamentîndu-se că n-are timp să se plictisească… Azi, aș zice că mi s-a părut cool să mă plictisesc și eu. Spaima mi-a declanșat-o replica promptă și scurtă a mamei: „Numai proștii se plictisesc!”, a zis, iar eu am tăcut repede-repede, convinsă că e mai grav să fii prost decît plictisit. Convingerea nu m-a părăsit nici azi. Între timp, însă, am dezvoltat strategii foarte numeroase de a preveni plictiseala.

Pe-atunci, însă, eram un copil singur la părinți și, din varii motive, singuratic. Singurătatea mea, cea de care se mirau doamnele mai sus-citate, nu o resimțeam deloc ca pe o povară, mă jucam ore, zile și vacanțe întregi singură; aveam prieteni imaginari, păpuși minunate (cu care vorbeam pe două voci, dar în limba lor) și o curte cît o împărăție verde, în spatele blocului. Atunci cînd ieșeam în lume, cu ai mei, în schimb, exista mereu pericolul plictiselii – adică, mi-am zis, să mă dau de gol că-s proastă: mama se oprea pe stradă de vorbă cu vreo tanti, tata mă lăsa în birou și mergea la ore sau se așeza la lungi discuții cu „studenții lui”, mergeam cu ei la cumpărături și ajungeam la vreo coadă, și trebuia să stăm… Deh, viață grea. Așa că am învățat foarte repede (poate m-au încurajat și adulții, nu îmi amintesc asta, știu doar că aprobau soluția mea) să îmi iau cu mine, în asemenea ieșiri în public, „ceva”.

„Ceva”-ul acela era leacul meu de plictiseală, aliatul secret: o păpușă mică, de ascuns în buzunar sau într-o poșetă de fetiță (păpușile mici mi le doream special pentru asemenea misiuni secrete), nu peste mulți ani – o carte mică-mică, un joc de răbdare și îndemînare cu pătrățele aranjabile de plastic. Ceva. Cel mai mult îmi plăcea cu păpușă, aveam cu cine vorbi. Ieșeam din casă, ai mei erau pe prag și mă strigau să vin, iar eu stăteam în fața raftului de jucării, indecisă. IOANAAAA! auzeam, și nu era de glumă. „Stai să-mi iau ceva!”, răspundeam și alegeam repede, alergam spre ei cu prada strînsă-n pumn, o puneam în buzunar sau o țineam în brațe, plecam. Și dacă chiar nu aveam așa ceva cu mine, de frica plictiselii, inventam soluții: mă uitam la apele rîului, număram păsări, mașini, căței în trecere pe dinainte-mi, ghiceam în formele norilor sau în desenele petelor de igrasie de pe ziduri. Tata mă lua cu el peste tot (eram cuminte, stăteam deoparte și mă jucam cu păpușa mea…), îmi plăcea grozav să-l însoțesc. O dată m-a dus, pe nepregătitelea, la un meci de fotbal (cu mintea mea de acum, îmi dau seama că – pentru cunoscători – era o epocă de mare istorie: pe stadionul lui U. Cluj, juca însăși echipa U. Cluj, eram în anii ʼ60, cîntece, urale, drapele…). Am stat cuminte: norii aveau forme interesante, pe deasupra stadionului, pe sub bănci treceau cohorte de furnici cu firimituri. La plecare, tata m-a întrebat dacă vreau să vin cu el și la meciul următor. I-am intuit, nu știu cum, emoția; tata era fericit, atunci, și eu voiam să fiu fericită cu el. Sigur că voiam să merg și la meciul următor, am răspuns, adăugînd întrebarea „Da´ pot să-mi aduc cu mine o păpușă, să nu mă plictisesc acolo?”. Niciodată, pînă atunci, tata nu mă refuzase, era o întrebare mai mult de politețe. Surpriză: tata n-a răspuns. Și mi-am dat seama, după multe zile, că se duce la meciuri fără mine, nici nu mă mai întreabă nimic. A rămas, cred, singura dată cînd am fost la un meci de fotbal, în toată viața asta. Stadionul – un loc misterios, unde nu puteam merge cu o păpușă în brațe.

Am fost dusă în schimb, tot mai mult și tot mai îndelung, la cozi, care se îndeseau pe măsură ce eu creșteam. Începuseră aproape frumos: am stat la coadă la păpuși italiene sau nemțești, la cărți (primeam și eu una, cel puțin!), la cafea măcinată (se prăjea în magazin, aroma mă-nnebunea, aș fi stat oricît), la frișcă, la portocale, la banane… la lapte, la pîine, la spirt, la becuri, la carne, la vată, la orice urmează să se bage-n magazin. Ai mei îmi cereau să le spun, încet, ce-am citit, ca să nu ne plictisim la coadă. Rîdeam complice, cu tata, de mirarea doamnelor vecine, din coadă: pentru că nu recitam nici La oglindă, nici Somnoroase păsărele, nici Oltul (niște hituri, în epocă, la copiii bine-crescuți), ci „O păpușă japoneză și un păpușoi mongol…”, „Oaia ce-a mîncat-o lupul” și altele de-astea. Recitatul la coadă s-a transformat în lectură-n picioare, din cartea sau din revista cărate în geantă. Cozile se făceau tot mai lungi și tot mai friguroase: bagajul meu de literatură memorată s-a îmbogățit, ca și sursele de cărți în format de buzunar. Am așteptat trenuri de navetă, pe peroane roase și reci, în vremuri infinite: scoteam din geantă ceva bun de citit și efectul era sigur. Nu mă plictiseam deloc. Odată, grupul navetistelor vechi, cu care mă vedeam doar pe peronul blestemat, chiar m-au certat pentru că aveam mereu ceva de citit, pentru că nu mă plictiseam și eu, alături de ele. Ba chiar – părea că tocmai asta le jignise! – citeam mai ales cărți pe teme religioase. Așa era, pe majoritatea edițiilor acelora de buzunar se afla, cu o grafie ciudată, numele Sf. Anton, dar doamnele înțeleseseră totul, deși era în limbi străine: San Antonio scria pe ele, fie în veci pomenit proful meu de franceză, colecționar înrăit de romane polițiste. Citeam și nu mă plictiseam. Ba mai și fugeam din real – era tot ca un joc cu păpușile.

Spaima mea de plictiseală continuă, cu gesturi și soluții similare: iPhone-ul îmi dă de citit, car după mine cărți și reviste, deschid mașinăria și ies pe net… Nu m-am schimbat: nu de singurătate mă tem, ci de plictis în locuri publice. Recent, am reluat cititul la coadă, ca pe cea mai firească ocupație posibilă (pandemically correct, puteam intra în bancă doar cu țîrîita, iar afară, pe mica esplanadă, era soare și frumos…). Am așteptat o oră să îmi vină rîndul – nu m-am plictisit.

Ioana Bot este profesor la Universitatea „Babeș-Bolyai”, unde predă cursuri de literatură română și mediere culturală.