Să nu ne plictisim…

Publicat în Dilema Veche nr. 843 din 4 - 10 iunie 2020
Să nu ne plictisim… jpeg

Războiul meu cu plictisul e foarte vechi – se leagă, chiar, de una dintre cele mai vechi amintiri și de una dintre cele mai mari spaime ale primei copilării. Nu îmi mai amintesc de ce i-am spus mamei că „mă plictisesc”. Auzisem expresia de la tot felul de persoane pe care le admiram foarte tare: doamne elegante care mă iscodeau dacă „nu te plictisești, puișor, să te joci singură?”, vară-mea mai mare care zicea că se plictisește de parcă ar fi fost ceva foarte interesant, bunica lamentîndu-se că n-are timp să se plictisească… Azi, aș zice că mi s-a părut cool să mă plictisesc și eu. Spaima mi-a declanșat-o replica promptă și scurtă a mamei: „Numai proștii se plictisesc!”, a zis, iar eu am tăcut repede-repede, convinsă că e mai grav să fii prost decît plictisit. Convingerea nu m-a părăsit nici azi. Între timp, însă, am dezvoltat strategii foarte numeroase de a preveni plictiseala.

Pe-atunci, însă, eram un copil singur la părinți și, din varii motive, singuratic. Singurătatea mea, cea de care se mirau doamnele mai sus-citate, nu o resimțeam deloc ca pe o povară, mă jucam ore, zile și vacanțe întregi singură; aveam prieteni imaginari, păpuși minunate (cu care vorbeam pe două voci, dar în limba lor) și o curte cît o împărăție verde, în spatele blocului. Atunci cînd ieșeam în lume, cu ai mei, în schimb, exista mereu pericolul plictiselii – adică, mi-am zis, să mă dau de gol că-s proastă: mama se oprea pe stradă de vorbă cu vreo tanti, tata mă lăsa în birou și mergea la ore sau se așeza la lungi discuții cu „studenții lui”, mergeam cu ei la cumpărături și ajungeam la vreo coadă, și trebuia să stăm… Deh, viață grea. Așa că am învățat foarte repede (poate m-au încurajat și adulții, nu îmi amintesc asta, știu doar că aprobau soluția mea) să îmi iau cu mine, în asemenea ieșiri în public, „ceva”.

„Ceva”-ul acela era leacul meu de plictiseală, aliatul secret: o păpușă mică, de ascuns în buzunar sau într-o poșetă de fetiță (păpușile mici mi le doream special pentru asemenea misiuni secrete), nu peste mulți ani – o carte mică-mică, un joc de răbdare și îndemînare cu pătrățele aranjabile de plastic. Ceva. Cel mai mult îmi plăcea cu păpușă, aveam cu cine vorbi. Ieșeam din casă, ai mei erau pe prag și mă strigau să vin, iar eu stăteam în fața raftului de jucării, indecisă. IOANAAAA! auzeam, și nu era de glumă. „Stai să-mi iau ceva!”, răspundeam și alegeam repede, alergam spre ei cu prada strînsă-n pumn, o puneam în buzunar sau o țineam în brațe, plecam. Și dacă chiar nu aveam așa ceva cu mine, de frica plictiselii, inventam soluții: mă uitam la apele rîului, număram păsări, mașini, căței în trecere pe dinainte-mi, ghiceam în formele norilor sau în desenele petelor de igrasie de pe ziduri. Tata mă lua cu el peste tot (eram cuminte, stăteam deoparte și mă jucam cu păpușa mea…), îmi plăcea grozav să-l însoțesc. O dată m-a dus, pe nepregătitelea, la un meci de fotbal (cu mintea mea de acum, îmi dau seama că – pentru cunoscători – era o epocă de mare istorie: pe stadionul lui U. Cluj, juca însăși echipa U. Cluj, eram în anii ʼ60, cîntece, urale, drapele…). Am stat cuminte: norii aveau forme interesante, pe deasupra stadionului, pe sub bănci treceau cohorte de furnici cu firimituri. La plecare, tata m-a întrebat dacă vreau să vin cu el și la meciul următor. I-am intuit, nu știu cum, emoția; tata era fericit, atunci, și eu voiam să fiu fericită cu el. Sigur că voiam să merg și la meciul următor, am răspuns, adăugînd întrebarea „Da´ pot să-mi aduc cu mine o păpușă, să nu mă plictisesc acolo?”. Niciodată, pînă atunci, tata nu mă refuzase, era o întrebare mai mult de politețe. Surpriză: tata n-a răspuns. Și mi-am dat seama, după multe zile, că se duce la meciuri fără mine, nici nu mă mai întreabă nimic. A rămas, cred, singura dată cînd am fost la un meci de fotbal, în toată viața asta. Stadionul – un loc misterios, unde nu puteam merge cu o păpușă în brațe.

Am fost dusă în schimb, tot mai mult și tot mai îndelung, la cozi, care se îndeseau pe măsură ce eu creșteam. Începuseră aproape frumos: am stat la coadă la păpuși italiene sau nemțești, la cărți (primeam și eu una, cel puțin!), la cafea măcinată (se prăjea în magazin, aroma mă-nnebunea, aș fi stat oricît), la frișcă, la portocale, la banane… la lapte, la pîine, la spirt, la becuri, la carne, la vată, la orice urmează să se bage-n magazin. Ai mei îmi cereau să le spun, încet, ce-am citit, ca să nu ne plictisim la coadă. Rîdeam complice, cu tata, de mirarea doamnelor vecine, din coadă: pentru că nu recitam nici La oglindă, nici Somnoroase păsărele, nici Oltul (niște hituri, în epocă, la copiii bine-crescuți), ci „O păpușă japoneză și un păpușoi mongol…”, „Oaia ce-a mîncat-o lupul” și altele de-astea. Recitatul la coadă s-a transformat în lectură-n picioare, din cartea sau din revista cărate în geantă. Cozile se făceau tot mai lungi și tot mai friguroase: bagajul meu de literatură memorată s-a îmbogățit, ca și sursele de cărți în format de buzunar. Am așteptat trenuri de navetă, pe peroane roase și reci, în vremuri infinite: scoteam din geantă ceva bun de citit și efectul era sigur. Nu mă plictiseam deloc. Odată, grupul navetistelor vechi, cu care mă vedeam doar pe peronul blestemat, chiar m-au certat pentru că aveam mereu ceva de citit, pentru că nu mă plictiseam și eu, alături de ele. Ba chiar – părea că tocmai asta le jignise! – citeam mai ales cărți pe teme religioase. Așa era, pe majoritatea edițiilor acelora de buzunar se afla, cu o grafie ciudată, numele Sf. Anton, dar doamnele înțeleseseră totul, deși era în limbi străine: San Antonio scria pe ele, fie în veci pomenit proful meu de franceză, colecționar înrăit de romane polițiste. Citeam și nu mă plictiseam. Ba mai și fugeam din real – era tot ca un joc cu păpușile.

Spaima mea de plictiseală continuă, cu gesturi și soluții similare: iPhone-ul îmi dă de citit, car după mine cărți și reviste, deschid mașinăria și ies pe net… Nu m-am schimbat: nu de singurătate mă tem, ci de plictis în locuri publice. Recent, am reluat cititul la coadă, ca pe cea mai firească ocupație posibilă (pandemically correct, puteam intra în bancă doar cu țîrîita, iar afară, pe mica esplanadă, era soare și frumos…). Am așteptat o oră să îmi vină rîndul – nu m-am plictisit.

Ioana Bot este profesor la Universitatea „Babeș-Bolyai”, unde predă cursuri de literatură română și mediere culturală.

„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Omul sfințește locul?
Un loc banal, dar cu oameni calzi, primitori, devine în memorie un loc minunat, la fel cum un loc unde am avut experiențe proaste legate de oamenii de acolo se poate transforma într-un loc detestabil. Totuși, ce înseamnă pînă la urmă spiritul locului?
p 10 sus Martin Heidegger jpg
Locul mîndru, locul relevat, locul primit de la primărie
În arhitectură locul construirii este parte în diferite ecuații de ordine; de la căsuța din Pădurea Neagră la templu, de pildă, la Martin Heidegger, considerat inspiratorul unei întregi direcții din arhitectura contemporană.
p 11 Casa lui Marguerite Duras la Neauphle jpg
Turism ficțional
Oamenii dragi care nu mai sînt devin și ei niște personaje ficționale, ca și locurile în care i-am însoțit.
Oprirea, s  Mandrestii Noi, r n Sangerei, Republica Moldova Bus stop, Mandrestii Noi Village, Sangerei District, Republic of Moldova (50098746828) jpg
O capsulă a viitorului
Dar dacă nu am apucat să cunosc o altă Moldovă decît pe cea din copilăria mea și dacă Moldova copilăriei mele e dată uitării, nu e cumva Moldova din mine un fel de capsulă a timpului?
p 12 sus jpg
Pe teren
Așadar, uneori, locul despre care scrii e vedeta, dar – de cele mai multe ori – locul nu poate fi separat de oameni, de poveștile lor, de viața lor. Se influențează reciproc.
p 13 jpg
Tango
Tangoul a fost și opera exilaților. Iar eu de oamenii aceia mă simt legat mai mult decît de oricare alții, chiar dacă nu am fost niciodată nici în Argentina, nici în Uruguay și încă îmi caut curajul să-mi împlinesc destinul de a merge acolo chiar la căderea cortinei.
Sozopol view jpg
Cum ne-am petrecut vacanța de vară – fragmente de jurnal –
Pînă la Histria nu sîntem cruțați aproape deloc, drumul e dur, pietre mici și ascuțite supun pneurile unui atac permanent, dar, cum-necum, reușim să ajungem.
p 14 jpg
Ghid practic: cum să ajungi acasă
Pariul scrisului a apărut de-abia cînd mi-am zis că e cazul să mă implic cu orașul în care m-am născut.
Scriitorii, rudele mele maghiare jpeg
Nu mai citiți nimic!
Noua lege a Educației face cititul opțional, un prim pas înainte de a scoate cu totul educația din școală. În locul reformei, s-a ales abandonul.
3251104421 3a5f60ad8c k jpg
„Porții mici și gustoase”
Oamenii vor continua să citească, dar acea lume veche a dispărut. Hîrtia – dispare. Știrile – dispar.
CeMaFac ro, #TuCeFaciAcum?, taxiuri gratuite jpeg
Ce citesc tinerii adulți între BookTok și wattpad
Știm ce se citește, ce se caută, ce așteptări au și ne-am însușit și un limbaj specific.
p 1 jpg
Liste alternative
Mulți citesc literatura străină în original, în special în limba engleză, chiar și atunci cînd au la dispoziție traducerile românești.
p 12 jpg
Alfabetul imaginilor pentru cultura din spatele blocului
Sînt picături într-un ocean, sticle cu răvașe aruncate-n mare.
p 13 jpg
Gîndirea critică morală și alte fantezii de deșteptat copiii
Cum educăm, cum ne autoeducăm și cum ne lăsăm astăzi educați pentru a ne forma abilitățile morale de mîine?
p 14 jpg
Lecturi alternative din romanul românesc modern
Care ar trebui să fie scopul acestor lecturi formatoare? Să creeze oameni care să funcționeze moral?
Mîntuirea biogeografică jpeg
În capul mesei și în băncile dintîi
Ambiția pare să fie una dintre cele mai dilematice și contrariante trăsături de caracter.
p 10 sus jpg
Jocuri şi poturi ale ambiţiei
Ambiţia devine o poftă de mărire şi faimă pe care nimic nu ar putea-o vreodată ostoi.
Silk route jpg
Ambîț strategic Made in China
Supremația Chinei este pe cît de „inevitabilă“, pe atît de „naturală“.
p 12 jpg
De-a dreapta și de-a stînga ambiției: a plăcea oamenilor sau lui Dumnezeu?
Adevăratul creștin este un străin pentru această lume, adevărata lui țintă fiind viața cerească.
p 10 jos jpg
Scurte considerații psihologice despre ambiția la români
Ambiția nu este pozitivă (bună/funcțională) sau negativă (rea/disfuncțională).
p 1 jpg
Radio Itsy-Ambitsy
„Dacă eu n-am putut, măcar tu să poţi. Răzbună-mă, copile, şi o să fiu fericit. O să pot închide ochii cu inima împăcată.”
p 14 WC jpg
Ieșirea din „Machu Kitschu” / (Supra-)realism socialist
Replica din Bucureşti, realizată în 1951, deşi se aseamănă izbitor ca planimetrie şi tipologie a decoraţiei cu cele de la Moscova, este semnificativ mai joasă decît acestea.
Alegeri fără zvîc  Pariem? jpeg
p 10 Ion D  Sirbu jpg
Amicul Dexter & amicul Sinister
Văd în Ion D. Sîrbu un fel de „ambasador” necesar acelora dintre noi care au obosit să tot empatizeze cu colaboratorii Securității.

Adevarul.ro

image
Ciobanul din Valahia ajuns domnitor al Ţării Româneşti. A dus o prigoană aprigă împotriva marilor dregători
Mircea Ciobanul - domnitorul Ţării Româneşti care a primit acest nume pentru că înainte de a urca pe tron cumpăra oi pentru Constantinopol. Chiar dacă avea o preocupare paşnică, asta nu l-a împiedicat să devină unul dintre cei mai cruzi domnitori români.
image
Concubine plimbate în turism sexual. Cele mai mari preţuri erau la Suceava
Un oraş din nordul Bucovinei a ajuns paradis pentru proxeneţi şi prostituate datorită tarifelor mari care sunt practicate în această zonă.
image
„Pietrele Foamei” au ieşit la suprafaţă în albiile secate ale Râului Elba: „Dacă mă vezi, să jeleşti”
Europa se confruntă cu o secetă severă în urma unor valuri de caniculă fără precedent, ceea ce a determinat scăderea dramatică a debitului unor râuri europene importante. În Germania, în albiile secate ale râurilor au ieşit la iveală pietre masive folosite în urmă cu sute de ani pentru a prevesti vremuri vitrege pentru omenire, relatează Miami Herald.

HIstoria.ro

image
Predica de la Clermont: Chemarea la Prima Cruciadă
În ziua de 27 noiembrie 1095, pe câmpul din fața orașului Clermont, câteva sute de oameni așteptau să audă predica papei Urban al II-lea.
image
Frontul din Caucaz al Războiului ruso-turc din 1877-1878
Războiul din 1877-1878 este cunoscut mai ales pentru frontul din Balcani, la care au luat parte mari unități otomane, rusești și românești în principal, dar și trupe sârbești și muntenegrene.
image
Necunoscuta poveste a raclei în care s-au odihnit osemintele voievodului Mihai Viteazul
Cu ocazia comemorării recente a morții voievodului Mihai Viteazul, Muzeului Militar Național „Regele Ferdinand I” a publicat pe pagina de socializare a instituției povestea inedită a raclei în care, pentru un timp, s-au odihnit osemintele.