"Măsuri şi greutăţi" ale facultăţilor umaniste

Multe sînt problemele care dau de furcă, astăzi, învăţămîntului universitar românesc. Corupţia, impostura ştiinţifică şi goana după diplome ne vin, tuturor, primele în minte, iscă focuri de paie în presă, comisii ad-hoc şi pacte naţionale... În van aşteptăm crearea unei mase critice a nemulţumiţilor, pentru că (adesea) aceştia părăsesc terenul (pentru terenuri mai... mulţumitoare); în van sperăm intervenţii legislative, ele nu au fost niciodată după 1989 decît cîrpeli ale unei trebi rău alcătuite. "Situaţiunea" se mai altoieşte cu două elemente noi ale contextului "obiectiv": scăderea demografică şi mutaţia de mentalitate a societăţii noastre, care nu mai crede că, dacă ai carte, ai parte. Dacă ai loc pe sticlă şi în reţelele puterii - da, ai parte. Într-o lume unde informaţia înseamnă putere, cunoştinţele (de specialitate) devin nerelevante. Cunoaşterea? "...O frază de dînşii inventată" - ar zice un scriitor neinteresant azi, pentru că e mort, deci nu poate participa la un talk-show nici măcar pe tema crizei învăţămîntului românesc, care oricum nu face rating... În fapt, asemenea metehne rezultă din nereuşita urzelii dintîi a sistemului universitar postcomunist. De oricare din fire ai trage, se deşiră. De pildă, învăţămîntul nostru este gratuit prin Constituţie, dar subvenţionarea sa insuficientă şi după criterii discutabile îl aduce în situaţia de a se chinui să găsească fonduri de subzistenţă. Se numesc "resurse extrabugetare". Capacitatea de a le "atrage" este un "criteriu de relevanţă şi de excelenţă"; expresiile frumoase ale noii limbi universitare de bumbac maschează însă, de la "supravieţuire" la "îmbogăţire", cu totul alte raţiuni. Aşa se nasc struţocămile unde învăţămîntul bugetat e paralel celui cu taxă, examenele gratuite - celor plătite, iar studenţii pot fi absolut nefrecventanţi, numai să fie înmatriculaţi, deci - cuantificabili. Atîta vreme cît principalul criteriu de bugetare îl reprezintă numărul de studenţi înmatriculaţi, în loc de creşterea competitivităţii, vom asista la o creştere a productivităţii, calculată în număr de studenţi "pe cap de cadru didactic": cel mai adesea, mult mai mulţi decît retoric-invocatele "standarde occidentale" la care aspirăm. Producem absolvenţi cu diplomă, cincinalul în trei ani de-acum (în patru ani şi jumătate fiind, nu-i aşa, o experienţă învechită), şi, ca să nu îi pierdem pe parcurs, "se recomandă adecvarea standardelor de promovabilitate la nevoile studenţilor noştri". Un cititor dilematic va savura, sper, turnura acestei ultime fraze. Universitatea noastră gratuită, de veche tradiţie humboldtiană, europeană dintotdeauna şi renăscută după căderea comunismului, se vede administrată, în această logică, precum o instituţie antreprenorială, deşi ea este - după lege - un bun public. Iar administratorii săi nu au, cel mai adesea, pregătirea profesională adecvată managementului instituţiilor (bunurilor) publice. Gestionarii unui bun public ştiu că profitul lui e pe termen lung (plata salariilor e un termen scurt) şi că el poate fi, horribile dictu!, simbolic. Nu se poate juca la bursă şi nu aduce dobîndă depozitelor nimănui. Nici exclusiv antreprenorială, nici absolut autotelică faţă de cererea pieţii forţei de muncă, universitatea funcţionează - acolo unde e legiuită bine - potrivit unei logici plurale, redistributive, care găseşte modalităţi de a contrabalansa, măcar, competiţia economică (anumite domenii de cercetare/predare sînt prin definiţie capabile să atragă mai multe resurse extrabugetare) cu aceea pe principii de competenţă şi calitate profesională. Alfel spus, o administraţie inteligentă îi ţine în aceeaşi Alma Mater şi pe cercetătorul specialist în softuri de gestiune bancară, şi pe filologul specialist în editarea manuscriselor dialectale paleoromâne din... Primul "aduce bani", al doilea, evident, nu (ba mai şi vine să ceară fonduri pentru vreo ediţie necesară numai altor 50 de institute de pe glob...). Ideea că excelenţa lor, în spaţiul ştiinţei, este perfect comparabilă şi absolut ierarhizabilă exclusiv pe baza criteriului antreprenorial e rudă bună cu întrebarea "pe cine iubeşti tu mai mult, pe mama sau pe tata?". După cum convingerea că "bogăţia softistului" va determina ambiţionarea filologului şi succesul lui financiar pe măsură (într-un climat de competiţie economică? cu şanse egale?) o poate avea numai cine crede că orice competiţie e ca între Pepsi şi Coca-Cola. Exemplele lumii cu vechime în libertate, liberalism şi autonomie universitară mă fac să cred că nu, comercializarea actului de educaţie într-o instituţie de stat nu determină neapărat creşterea calităţii procesului educativ-formativ. Nu am competenţele profesionale pentru a aprecia consecinţele, în timp, ale subordonării bunului public, care este "universitatea", la dinamicile pieţei absolut libere. Şi asta în contextul românesc, aflat încă foarte departe de o bunăstare economică reală. Dar, ca universitar trăitor după această logică strîmbă, ştiu de la firul ierbii cum e cînd se tinde către absolutizarea criteriului economic în validarea unei filiere din spaţiul universitar (adecvarea rapidă la cerere şi ofertă, prin augmentarea mobilităţii şi reconversiei profesionale a corpului academic, ar trebui să transforme, în vreo trei ani, profesorul de latină, într-unul de engleză pentru firme). Face parte din avantajele aparte ale unei Facultăţi de Litere, cred, să fie printre primele izbite de valul schimbării. În chip traumatic, pentru că filierele filologice (mai mult, poate, decît altele, dar fără a deţine exclusivitatea) presupun construcţii lente, pe termen lung, strategii ale reflecţiei, dezbaterii, experimentării, care nu coincid în ritmuri cu acţiunea regulatoare a pieţei. Absolutizarea acesteia din urmă poate fi decisivă pentru destinul unei producţii de bunuri simbolice - adică, al unei culturi. Nici la nivel economic, ca să nu mai vorbim, astăzi, de nivelul social, profesiile filologice nu vor avea, niciodată, atractivitatea altora: editorii, traducătorii, profesorii, mediatorii culturali au pretutindeni salarii mai mici decît metaforicul "informatician de gestiune". Desigur, se poate pune şi problema dacă aceste salarii medii-mici sînt decente, ceea ce e o cu totul altă poveste... Deocamdată, filierele filologice atrag - comparativ - studenţi mult mai puţini, au parcursuri mai dificile şi mai costisitoare (la noi, dubla specializare a studenţilor la Litere este obligatorie, după lege - singurul asemenea caz în filierele universitare locale - ceea ce e, teoretic, în avantajul absolventului şi, practic, întru ruina facultăţii care îl şcoleşte). Ele atrag totodată mult mai puţini bani din finanţări non-bugetate ale cercetării, pentru că... aşa se plătesc bunurile simbolice. Un mare dicţionar al unei literaturi naţionale, la care vor fi muncind zeci de specialişti (cu minimum opt ani de studii universitare în spate fiecare) se face într-un deceniu: plata lui ("după buget, mică...") va fi treaba statului ("el ce treabă are?"), dacă doreşte să aibă un asemenea produs cultural cu valoare identitară. Dar este, oare, falimentul economic al filierei semnul lipsei ei de relevanţă culturală şi/sau ştiinţifică, după cum ni se spune? Nu cred, fireşte, dar eu aparţin "filierei" în discuţie. Şi nu văd nici o politică - a unei universităţi în autonomia ei mult-dorită sau a ministerului în coerenţa proverbială a măsurilor sale - de motivare a opţiunilor studenţilor pentru specializări cu valoare simbolic-identitară, modeste economic, dar ireductibile cultural. Într-o vreme cînd învăţămîntul secundar are cu 20% mai puţini profesori decît îi trebuie, iar Literele "produc profesori pentru secundar", nu se angajează în şcoli decît iluminaţii sau cei ce nu şi-au găsit un post mai bun. Într-o cultură în care ediţiile filologice încheiate ale patrimoniului naţional încap în două dulapuri, meseria de editor/filolog nu întruneşte criteriile minimale de relevanţă pentru accesarea de fonduri structurale în profesionalizarea forţei de muncă cu pregătire superioară. Părem să fi uitat unde duce logica lui "jos cu intelectualii că nu produc nimic". Dar, desigur, filierele academice care formează profesioniştii prezervării memoriei nu sînt interesante antreprenorial...