Cu superstiţiile pe superstiţii călcînd…

Publicat în Dilema Veche nr. 538 din 5-11 iunie 2014
Cu superstiţiile pe superstiţii călcînd… jpeg

Am, cum să nu am! Raţională (cum mă ştiţi), ardeleancă (deci luministă… care, vorba unui poet local pe nedrept uitat, „ştiu ce se recere / De la mine ca muiere…“), femeie (deci, republicană, de partea naţiunii, în sfîrşit, cum ştim de la eternul nenea Iancu să fim, cu tot eternul feminin…), voi recunoaşte, ruşinată de contextul dilematic şi mîndră de mine, că am superstiţii. De care încerc să scap, cu mijloace sărmane (as in arte povera): de pildă, adolescentă speriată de orice pisică neagră îmi tăia calea în drum spre şcoală, m-am lăsat convinsă de prietena mea, ba mi-am convins şi părinţii!, să îmi iau o pisică neagră – decisesem noi, fetele, că ceasul negru cu pisica nu se manifestă asupra cui are o pisică neagră… Era tot un fel de superstiţie, dar inversă. Mîngîiam pisica înainte de a pleca spre şcoală – cred că e unul din motivele pentru care luam note bune. Că, altfel, nu prea învăţam de musai, citeam doar pe nerăsuflate (cu pisica pe genunchi; era, cred, una din cele mai culte pisici de pe strada mea…) şi, cînd scriam, nu făceam greşeli de ortografie, că aduc ghinion. Dar erau vremuri grele: ţineam, ca tot omul cu curte, găini; tata „salva“ găinile negre care îi ieşeau bunicii şi pe care ea ar fi vrut să le pună în ciorbă – le aducea la oraş, le îngrijeam, le botezam, le iubeam, aveam ouă proaspete… cele mai multe găini mureau la noi de bătrîneţe, sau de obezitate. Aşa se face că ajunsesem să avem pisică neagră, găini exclusiv negre şi un cîine tot negru (asta nu era din superstiţie, era din întîmplare, dar – cui să explici?). Şi tatăl meu, etnologul, să ne spună (cît amuzat, cît trist) cum bătrîna bunică (ţărancă adusă la oraş) a vecinilor îl priveşte de-acum pieziş şi nu mai e prietenoasă ca înainte. Femeia adunase animalele negre de la noi din curte cu amintirea discuţiilor avute cu tata (o iscodise şi el despre cele „folclorice“: cum se ia mana la vaci, cum se alungă spiritele la Sfîntul Andrei, cum se spală de ură şi cum se descîntă de oase rupte) şi ajunsese la concluzia că nu-i bine să mai vorbească cu vecinul, deşi pare om serios şi la casa lui, „că cine ştie ce faci mneata cu ce ţi-am spus io…“ Chiar aşa, cine ştie?

În aceeaşi logică, a pisicii negre proprietate personală, nu mi-e frică să trec pe sub scări şi balcoane (scara bibliotecii de acasă e una din cele mai importante piese de mobilier ale lumii mele), nici să îmi pun poşeta pe jos (la cît e poşeta de mare şi leafa de mică, tot mi se vor scurge banii printre degetele cotidianului!), nici să încep drumurile păşind cu stîngul (sînt stîngace, pentru mine stînga e un fel de dreaptă mai la îndemînă – sau la îndepicior – ca însăşi dreapta), nici să mă întorc din drum (sînt uitucă – şi, mai ales, speriată mereu de propria uituceală posibilă). Spăl şi şmotrui duminica, foarte des, pentru că aceea e, uneori, singura mea zi liberă, şi – vorba bunicii (nu cea cu găinile negre, cealaltă, cea cu şmotruitul obligatoriu al femeii perfecte…) – „o să priceapă El, bunul Dumnezeu, că n-am cînd să o fac decît acum.“ Ştiu (din cărţile tatii, pe care le-am devorat prea repede pentru a înţelege că acelea povestite într-însele erau superstiţii dăunătoare educaţiunii poporului, iar nu precepte de urmat pe puntea mereu legănată între fantastic, real şi suprareal a vieţii…) că nu e bine să te speli pe cap, să coşi, să arunci gunoiul în anumite zile ale calendarului popular; o fac, totuşi, cu conştiinţa pericolului asumat. Şi apoi îmi fac o cafea, pentru că am decis eu, nu mai ştiu cînd, că o cafea bună e ca un descîntec: te apără de rele. Cred în veveriţe: tot prin adolescenţă, cînd nu mă mai temeam de pisicile negre, dar îmi ieşeau veveriţe în cale, dimineaţa, prin cimitirul oraşului, pe unde e shortcut-ul meu favorit spre şcoală, am decis că dacă văd o veveriţă e de bine.

Port cu mine obiecte-talisman. N-am să vă spun ce am în poşetă (nu mă refer nici la agendă, nici la chei, nici la iPhone…), pentru că e prea intim. La un moment dat, mi-a fost ruşine de mine şi l-am lăsat acasă. Femeie raţională din veacul 20 şi ceva, pînă cînd să mai las superstiţiile să îmi îngreuneze umărul, să îmi rupă geanta şi să îmi guverneze bunătatea de psyché? Mi-a mers aşa de rău cîteva zile, că l-am pus la loc şi de atunci nu mai îndrăznesc să repet mişcarea. Vorba anecdotei rabinice, talismanul meu „cum n-ajută, nici nu strică“. E acolo. Am, pe birou, acasă, un vas întreg de obiecte care, într-un moment sau altul, mi-au folosit de talismane; mai ales în momente de trecere, observ (moştenire de la tata, asta cu observaţia…): în lungile călătorii prin străinătate, la spital, la drum greu, la decizii majore. Nu îndrăznesc să le arunc. Tot aşa cum nu îmi mai vine să îmbrac haine în care mi-a fost rău şi greu: o fi memoria care se lipeşte de ele? Or fi purtătoare de mala suerte? Prefer să nu cercetez şi să le uit în dulap.

E important, în meseria noastră, să ne pricepem la superstiţii. Putem ajuta justiţia şi stabili dreptatea. Unei bune prietene, italience, profesoară de română şi şcolită pe la noi, i-au călcat hoţii casa. Au furat, ca găinarii: haine, aparate şi, desigur, bijuteriile. Poliţia locală (care ştie una şi bună) a venit, a cercetat şi s-a încruntat: „o fi vreo grupare de români, doamnă, e plină ţara de hoţi români…“ Iar colega mea i-a corectat, cu argumente: nu, hoţii nu puteau fi români; românii nu se tem de puterea malefică a broşelor, iar cei care îi goliseră cutia cu podoabe lăsaseră absolut neatinsă colecţia ei de broşe, deşi era, poate, cea mai preţioasă parte a cachet-ului cu care puteau pleca. Numai un italian adevărat nu pune mîna pe o broşă, că mult rău îi va aduce. Mai mult decît banii pe care îi putea primi hoţul vînzîndu-şi prada. A urmat – înţeleg – o discuţie fructuoasă despre superstiţii italiene şi româneşti. Poliţiştii n-au prins hoţii, dar măcar n-au căutat români, ci alte naţii. Iar ceea ce făcuse prietena mea se numeşte „mediere culturală“. Good job. Să îţi faci cruce cu limba în cerul gurii, nu alta.

Drept care închei. Îmi place să termin textul acesta într-o zi de 22. E un multiplu de 11. 11 e o cifră bună, între cifrele vieţii mele. Da, am superstiţii legate de cifre, de numerele prime, mai ales. Textul acesta are, acum, 6218 semne. 6+2+1+8=17. E de bine. Dovadă că nu sînt italiancă: la ei, 17 e adevăratul 13. Dar şi 13 e un număr prim: nu mi-e frică, dimpotrivă. Cum spuneam. 6395 semne = 6+3+9+5 = 23. Da.

Ioana Bot este prof. univ. de literatură română la Universitatea „Babeş-Bolyai“; cea mai recentă carte publicată: Eminescu explicat fratelui meu, Editura Art, 2012.

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
România a intrat în Cartea Recordurilor cu cea mai mare paradă moto din lume. Nu mai puțin de 3.722 motocicliști au participat la parada de pe ruta Pitești-Mioveni FOTO VIDEO
Nu mai puțin de 3.766 de motocicliști din toată România au luat parte sâmbătă 15 iunie la Pitești la cea mai mare paradă moto din lume, ce a doborât precedentul record, stabilit acum aproape cinci ani în Statele Unite ale Americii.
image
Imagini greu de privit filmate pe o șosea din Marea Britanie. Un polițist lovește intenționat cu mașina un vițel scăpat pe străzi: „Ce fel de monstru...?” VIDEO
Momente îngrozitoare petrecute pe o stradă din Marea Britanie, acolo unde un echipaj de poliție a lovit un vițel scăpat liber. Bietul animal a fost lovit de două ori cu autospeciala, iar martorii au catalogat intervenția drept una brutală, potrivit Daily Mail.
image
Românii, cei mai puțin educați cetățeni ai Europei. O nouă statistică arată că tinerii noștri nu aleg să continue studiile după liceu
Proporția populației cu studii superioare este mai mare în țările nordice și baltice, femeile fiind, în general, cele mai educate.

HIstoria.ro

image
Cea mai mare operațiune amfibie din epoca modernă, în „Historia” de iunie
6 iunie 1944. Ziua Z. Nicio altă operaţiune militară din istoria celui de
Al Doilea Război Mondial nu a beneficiat de un nivel atât de ridicat de securitate operaţională, implicând ample acţiuni de inducere în eroare a inamicului, precum Operaţiunea Overlord (Suveranul).
image
Escrocheria „Andronic” - un precursor al Caritasului în România sfârșitului de secol XIX
Înainte de a fi marele ziarist şi marele proprietar de „Universul”, Stelian Popescu şi-a făcut meseria de jurist. Ca judecător de instrucţie la cabinetul 5, Ilfov, el a dat gata multe cazuri. Printre acestea, se numără celebra escrocherie „Andronic”.
image
A fost sau nu Alexandru Ioan Cuza membru al Masoneriei?
La un deceniu după abdicarea lui Cuza, în 1876, la București a fost înființată Loja Alexandru Ioan I, apoi, în 1882, la Dorohoi a fost înființată Loja Cuza Vodă.