Cu superstiţiile pe superstiţii călcînd…

Am, cum să nu am! Raţională (cum mă ştiţi), ardeleancă (deci luministă… care, vorba unui poet local pe nedrept uitat, „ştiu ce se recere / De la mine ca muiere…“), femeie (deci, republicană, de partea naţiunii, în sfîrşit, cum ştim de la eternul nenea Iancu să fim, cu tot eternul feminin…), voi recunoaşte, ruşinată de contextul dilematic şi mîndră de mine, că am superstiţii. De care încerc să scap, cu mijloace sărmane (as in arte povera): de pildă, adolescentă speriată de orice pisică neagră îmi tăia calea în drum spre şcoală, m-am lăsat convinsă de prietena mea, ba mi-am convins şi părinţii!, să îmi iau o pisică neagră – decisesem noi, fetele, că ceasul negru cu pisica nu se manifestă asupra cui are o pisică neagră… Era tot un fel de superstiţie, dar inversă. Mîngîiam pisica înainte de a pleca spre şcoală – cred că e unul din motivele pentru care luam note bune. Că, altfel, nu prea învăţam de musai, citeam doar pe nerăsuflate (cu pisica pe genunchi; era, cred, una din cele mai culte pisici de pe strada mea…) şi, cînd scriam, nu făceam greşeli de ortografie, că aduc ghinion. Dar erau vremuri grele: ţineam, ca tot omul cu curte, găini; tata „salva“ găinile negre care îi ieşeau bunicii şi pe care ea ar fi vrut să le pună în ciorbă – le aducea la oraş, le îngrijeam, le botezam, le iubeam, aveam ouă proaspete… cele mai multe găini mureau la noi de bătrîneţe, sau de obezitate. Aşa se face că ajunsesem să avem pisică neagră, găini exclusiv negre şi un cîine tot negru (asta nu era din superstiţie, era din întîmplare, dar – cui să explici?). Şi tatăl meu, etnologul, să ne spună (cît amuzat, cît trist) cum bătrîna bunică (ţărancă adusă la oraş) a vecinilor îl priveşte de-acum pieziş şi nu mai e prietenoasă ca înainte. Femeia adunase animalele negre de la noi din curte cu amintirea discuţiilor avute cu tata (o iscodise şi el despre cele „folclorice“: cum se ia mana la vaci, cum se alungă spiritele la Sfîntul Andrei, cum se spală de ură şi cum se descîntă de oase rupte) şi ajunsese la concluzia că nu-i bine să mai vorbească cu vecinul, deşi pare om serios şi la casa lui, „că cine ştie ce faci mneata cu ce ţi-am spus io…“ Chiar aşa, cine ştie?

În aceeaşi logică, a pisicii negre proprietate personală, nu mi-e frică să trec pe sub scări şi balcoane (scara bibliotecii de acasă e una din cele mai importante piese de mobilier ale lumii mele), nici să îmi pun poşeta pe jos (la cît e poşeta de mare şi leafa de mică, tot mi se vor scurge banii printre degetele cotidianului!), nici să încep drumurile păşind cu stîngul (sînt stîngace, pentru mine stînga e un fel de dreaptă mai la îndemînă – sau la îndepicior – ca însăşi dreapta), nici să mă întorc din drum (sînt uitucă – şi, mai ales, speriată mereu de propria uituceală posibilă). Spăl şi şmotrui duminica, foarte des, pentru că aceea e, uneori, singura mea zi liberă, şi – vorba bunicii (nu cea cu găinile negre, cealaltă, cea cu şmotruitul obligatoriu al femeii perfecte…) – „o să priceapă El, bunul Dumnezeu, că n-am cînd să o fac decît acum.“ Ştiu (din cărţile tatii, pe care le-am devorat prea repede pentru a înţelege că acelea povestite într-însele erau superstiţii dăunătoare educaţiunii poporului, iar nu precepte de urmat pe puntea mereu legănată între fantastic, real şi suprareal a vieţii…) că nu e bine să te speli pe cap, să coşi, să arunci gunoiul în anumite zile ale calendarului popular; o fac, totuşi, cu conştiinţa pericolului asumat. Şi apoi îmi fac o cafea, pentru că am decis eu, nu mai ştiu cînd, că o cafea bună e ca un descîntec: te apără de rele. Cred în veveriţe: tot prin adolescenţă, cînd nu mă mai temeam de pisicile negre, dar îmi ieşeau veveriţe în cale, dimineaţa, prin cimitirul oraşului, pe unde e shortcut-ul meu favorit spre şcoală, am decis că dacă văd o veveriţă e de bine.

Port cu mine obiecte-talisman. N-am să vă spun ce am în poşetă (nu mă refer nici la agendă, nici la chei, nici la iPhone…), pentru că e prea intim. La un moment dat, mi-a fost ruşine de mine şi l-am lăsat acasă. Femeie raţională din veacul 20 şi ceva, pînă cînd să mai las superstiţiile să îmi îngreuneze umărul, să îmi rupă geanta şi să îmi guverneze bunătatea de psyché? Mi-a mers aşa de rău cîteva zile, că l-am pus la loc şi de atunci nu mai îndrăznesc să repet mişcarea. Vorba anecdotei rabinice, talismanul meu „cum n-ajută, nici nu strică“. E acolo. Am, pe birou, acasă, un vas întreg de obiecte care, într-un moment sau altul, mi-au folosit de talismane; mai ales în momente de trecere, observ (moştenire de la tata, asta cu observaţia…): în lungile călătorii prin străinătate, la spital, la drum greu, la decizii majore. Nu îndrăznesc să le arunc. Tot aşa cum nu îmi mai vine să îmbrac haine în care mi-a fost rău şi greu: o fi memoria care se lipeşte de ele? Or fi purtătoare de mala suerte? Prefer să nu cercetez şi să le uit în dulap.

E important, în meseria noastră, să ne pricepem la superstiţii. Putem ajuta justiţia şi stabili dreptatea. Unei bune prietene, italience, profesoară de română şi şcolită pe la noi, i-au călcat hoţii casa. Au furat, ca găinarii: haine, aparate şi, desigur, bijuteriile. Poliţia locală (care ştie una şi bună) a venit, a cercetat şi s-a încruntat: „o fi vreo grupare de români, doamnă, e plină ţara de hoţi români…“ Iar colega mea i-a corectat, cu argumente: nu, hoţii nu puteau fi români; românii nu se tem de puterea malefică a broşelor, iar cei care îi goliseră cutia cu podoabe lăsaseră absolut neatinsă colecţia ei de broşe, deşi era, poate, cea mai preţioasă parte a cachet-ului cu care puteau pleca. Numai un italian adevărat nu pune mîna pe o broşă, că mult rău îi va aduce. Mai mult decît banii pe care îi putea primi hoţul vînzîndu-şi prada. A urmat – înţeleg – o discuţie fructuoasă despre superstiţii italiene şi româneşti. Poliţiştii n-au prins hoţii, dar măcar n-au căutat români, ci alte naţii. Iar ceea ce făcuse prietena mea se numeşte „mediere culturală“. Good job. Să îţi faci cruce cu limba în cerul gurii, nu alta.

Drept care închei. Îmi place să termin textul acesta într-o zi de 22. E un multiplu de 11. 11 e o cifră bună, între cifrele vieţii mele. Da, am superstiţii legate de cifre, de numerele prime, mai ales. Textul acesta are, acum, 6218 semne. 6+2+1+8=17. E de bine. Dovadă că nu sînt italiancă: la ei, 17 e adevăratul 13. Dar şi 13 e un număr prim: nu mi-e frică, dimpotrivă. Cum spuneam. 6395 semne = 6+3+9+5 = 23. Da.

Ioana Bot este prof. univ. de literatură română la Universitatea „Babeş-Bolyai“; cea mai recentă carte publicată: Eminescu explicat fratelui meu, Editura Art, 2012.