bate-n lemn - cîte ceva despre superstiţii

Proasta aşezare a superstiţiei e explicabilă şi din perspectiva luptei pentru străvechiul şi inepuizabilul capital de nesiguranţă şi inexplicabilitate al lumii, pe care religiile şi ştiinţa încearcă deopotrivă să-l gestioneze, să-l explice. În această bătălie, superstiţia e speculantul, îmbogăţitul de război detestat de părţile cobeligerante.

Penelopa află că un străin sosit de departe pretinde că l-ar fi cunoscut pe soţul ei. Plină de speranţă, ea spune că e sigură că Ulise se va întoarce şi îi va pedepsi pe aroganţii peţitori care au pus stăpînire pe palatul ei.

La capătul unei scrisori pe care editorii tîrzii i-au numit-o Despre omnipotenţa divină, Petrus Damianus le narează, în anul 1067, călugărilor de la Monte Cassino, povestea unui copil şi spune despre ea că este o superstiţie diabolică.

Scrie Isidor de Sevilla (în Etimologiile sale) despre sepie: „Cerneala ei are atîta putere încît, spun unii, pusă într-o lampă, după ce toate celelalte lumini au fost stinse, îi face pe cei prezenţi să pară etiopieni“. Să stingem aşadar toate celelalte lumini şi să ne umplem lampa cu cerneală de sepie.

Primul meu gînd, cînd mi s-a spus de numărul dedicat superstiţiilor, s-a îndreptat spre sarea pe care gazda mea dintr-un sat din Maramureş mi-a dat-o, într-un an, de Paşti, înfăşurată într-un şerveţel, ca să o ţin în buzunar, să nu se lege de mine toate necazurile aruncate pe la răscruce de drumuri.

Am, cum să nu am! Raţională (cum mă ştiţi), ardeleancă, femeie, voi recunoaşte, ruşinată de contextul dilematic şi mîndră de mine, că am superstiţii. De care încerc să scap, cu mijloace sărmane... Port cu mine obiecte-talisman.

Timpul tînjea după clipe filozofale. De aceea, în ajunul Sărbătorii Pogorîrii Sfîntului Duh, ne-am retras în munţi la Şirnea, deasupra localităţii, pe un platou între Bucegi şi Piatra Craiului. Întraripaţi de această liturghie a creaţiei, în amurg ne-am cuibărit în iarbă, am destupat o sticlă de Abaton roşu şi am început să filozofăm.