Anamaria IUGA

Ce mai înseamnă astăzi să tai un porc, în condițiile în care oamenii călătoresc mai mult, în consecință se schimbă și gusturile alimentare, ori alimentele călătoresc?

O „viață fără ceas”, cum se spune în comunitatea „Mutat la țară”, și care s-a dezvoltat foarte mult în mediul online, punînd la comun resurse și informații utile pentru toți cei care vor să facă și ei acest pas

Aici se petrecea întreg ritualul nupțial: nunta se făcea „detilini“, adică separat, la mire și la mireasă, chiar și după cununia religioasă.

Un singur obiect îmi spune o poveste veche deja de un secol: povestea străbunicii mele și a satului în care s-a născut. Sînt sigură că modelul și dantela de pe ștergar erau la modă prin anii 1910, cînd le-a făcut. Așa e și acum, de altfel, în satele maramureșene, unde încă se mai împodobește o cameră „îmbrăcată țărănește”.

Primul meu gînd, cînd mi s-a spus de numărul dedicat superstiţiilor, s-a îndreptat spre sarea pe care gazda mea dintr-un sat din Maramureş mi-a dat-o, într-un an, de Paşti, înfăşurată într-un şerveţel, ca să o ţin în buzunar, să nu se lege de mine toate necazurile aruncate pe la răscruce de drumuri.

Una din bucuriile noastre de toamnă cînd eram copii era să ajutăm la pregătirea porumbului pentru iarnă. Cînd se aduceau de pe cîmp ştiuleţii de porumb, îi desfăceam din pănuşi, pe care nu îi rupeam, şi îi legam cîte cinci-şase bucăţi împreună, în „păpuşi“.

De o viaţă de om, de peste 50 de ani, Gheorghe Pavel face mai ales tîrne şi coşuri de toate mărimile, dar şi scaune, mese sau tăviţe florentine. A învăţat meseria în patru ani, umblînd pe la patru meşteri diferiţi din Bucureşti. La 20 de ani, a vîndut primul coş făcut de el, singur. Învăţase o meserie, pe care a practicat-o, apoi, toată viaţa.

"Proiectul datează de multă vreme. Ideea e să prezentăm, prin intermediul mai multor expoziţii temporare tematice, obiecte, credinţe şi ritualuri din sau despre copilărie. Prima expoziţie este prima sală a Muzeului Copilăriei. Nu există un spaţiu fizic în care să ne extindem, aşa că, cel puţin deocamdată, îl prezentăm într-un spaţiu virtual."

Din cauza condiţiilor austere de trai în zona de munte, maramureşenii au fost nevoiţi dintotdeauna să caute de lucru şi în alte regiuni ale ţării sau ale lumii, aducînd, de pe unde mergeau, noutatea în satul natal: la sfîrşit de secol XIX, pînă după Al Doilea Război Mondial, fetele din familiile de nemeşi purtau la gît „zgărzi scumpe“, şiraguri de corali şi mărgele de Murano.

De mai bine de cinci ani nu am mai stat acasă de Crăciun, cu toate că de fiecare dată îmi aduc aminte ce ne spunea prof. Nicolae Bot despre mirarea unor săteni, cînd, de un Crăciun, se afla pe teren: „Dar nu aveţi familie?“. Explici oamenilor că, fiind interesat de obiceiurile de iarnă, trebuie să te duci chiar atunci pentru a vedea cum trăieşte o comunitate sărbătoarea.

Încăperea festivă în Maramureş, sau „casa dinainte“, „odaia de parade“, ori „camera îmbrăcată ţărăneşte“ (cum i se spune în ultima vreme), este puternic marcată identitar: obiectele care o compun vorbesc despre omul care le-a creat, despre statutul său social şi economic în comunitate, motiv pentru care sînt afişate cele mai frumoase lucruri, mai ales zestrea fetelor.

Cum îşi împodobesc locuinţa cei care au plecat din satul natal şi stau acum la oraş, după ce o parte din viaţa lor au trăit înconjuraţi de lucruri făcute în casă? Ce obiecte sînt considerate valoroase în locuinţa noului orăşean, cel care vine dintr-un mediu unde fiecare ştie ce poziţie socială deţine o familie în comunitate, doar uitîndu-se la obiectele şi textilele care decorează „casa/camera dinainte“, spaţiul festiv în mediul rural?

Pe lîngă întrebarea obişnuită „De unde eşti?“, pe Valea Izei, în Maramureş, cînd eram pe teren în Săliştea de Sus, satul natal al tatălui meu, trebuia să răspund şi la o a doua întrebare care urma în mod natural: „De-a cui eşti?“. Odată cu răspunsul meu mi se dezvăluia complexitatea relaţiilor de rudenie dintr-un sat, pentru că, în oricare casă aş fi intrat, descopeream împreună cu gazda mea că ne înrudim mai de-aproape sau mai de departe.