Ţoluri şi plasmă
- interioare maramureşene -
Din cauza condiţiilor austere de trai în zona de munte, maramureşenii au fost nevoiţi dintotdeauna să caute de lucru şi în alte regiuni ale ţării sau ale lumii, aducînd, de pe unde mergeau, noutatea în satul natal: la sfîrşit de secol XIX, pînă după Al Doilea Război Mondial, fetele din familiile de nemeşi purtau la gît „zgărzi scumpe“, şiraguri de corali şi mărgele de Murano, aduse de cei care duceau lemn în zona Veneţiei. Preţuite pentru că vin de departe, şiragurile acestea valorau uneori cît o pereche de boi.
După Al Doilea Război Mondial, colectivizarea forţată a făcut ca multe familii să rămînă fără pămînt, astfel că oamenii plecau la lucru în altă parte ca sezonieri la muncile agricole, în special în Banat ori în centrul Transilvaniei. Ei îşi contractau munca fie direct în produse (grîu, porumb), fie în bani, cu care, mai apoi, cumpărau îmbrăcăminte, bunuri de consum, îşi construiau case mari: „Atunci era în ţară mult de lucru. Se duceau doi tineri în ţară şi zîceau că vin ca melcu’, cu casa-n spate. Toamna aproape că era strîns de-o casă“ (Florica P., 48 ani).
Cele mai multe locuinţe construite în acea perioadă erau din cărămidă, lemnul nemaifiind un material uşor accesibil, din moment ce pădurile au trecut în proprietatea statului. În anii ’70 a fost impus un plan de casă cu etaj, pe care oamenii trebuiau să-l accepte („fără un pic de nivel, cît de cît, nu dădea voie de la Primărie“ – Maria M., 52 ani), deşi era complet diferit de specificul locului (case din lemn cu un singur nivel). Apar mai multe camere, cu variate funcţii. Construite exclusiv din lemn pînă după Al Doilea Război Mondial, vechile locuinţe maramureşene aveau un plan simplu: casa cu o singură încăpere era cea mai întîlnită, o singură cameră în care familia îşi ducea traiul; mai apoi (cam prin secolul al XVIII-lea, în opinia cercetătorilor), a apărut o a doua încăpere, „camera curată“, „odaia de parade“, folosită exclusiv în ocazii festive, în care se etala zestrea fetei, expusă de cele mai multe ori pe rudă (o bîrnă din lemn peste care se aranjează într-o ordine anume ţesături, cum sînt cergi, cearceafuri din cînepă, ţoluri bogat ornamentate etc.). „Camera bună“, cu rudă era „cea mai de gală pentru noi din toată casa“ (Ileana V., 43 ani), o „cameră aşa, de sărbători, de haine frumoase“ (Toader C., 78 ani). Cele două camere, cea „cu foc“ şi cea „curată“ erau despărţite de o tindă rece.
Odată cu apariţia caselor mari cu etaj, spaţiul de locuit se lărgeşte, iar funcţiile camerei de toate zilele (ori ale casei) sînt împărţite în mai multe încăperi: există separat o bucătărie, unde se poate şi dormi, un dormitor pentru adulţi, o cameră a copiilor. În această perioadă, însă, se mai face o „cameră cu rudă“, o „odaie curată“ unde sînt aranjate ţesăturile ce fac parte din zestrea fetelor şi unde se intră rar, pentru că a preluat în totalitate funcţiile „casei de parade“, de spaţiu festiv: de aici pleacă mireasa la cununie, aici sînt primiţi colindătorii şi oaspeţii. Pe lîngă această încăpere „ţărănească“, şi celelalte încăperi sînt „îmbrăcate“ cu ţesături făcute în casă: paturile sînt acoperite de cergi, pereţii au păretare, pe pereţi sînt icoane, farfuriile sînt încadrate de ştergare. Apar, însă, şi obiectele de interior noi, cum sunt ar fi piesele de mobilier (dulapuri, mese, scaune).
Din anii ’90, migraţia sezonieră a continuat nu doar la nivel naţional, ci şi internaţional. Acum e ceva obişnuit ca o parte din familie să fie acasă, iar unul ori chiar mai mulţi dintre membrii săi să fie plecaţi în ţări străine, să trimită bani pentru a se construi case mari, mai moderne şi mai colorate ca în perioada comunistă, în culori atipice (portocaliu, verde, roz, galben – probabil după cum au văzut în ţările mediteraneene unde au migrat sezonier). Mai trimit acasă şi obiectele care le-au cucerit gustul în locurile pe unde sînt acum. De exemplu, în 2005 am avut surpriza să găsesc copii jucîndu-se la laptop în cam 3 din 10 case în care am intrat în timpul cercetării (pe vremea aceea nu era ceva obişnuit să vezi un laptop nici la oraş...). Raţiunea este simplă: sînt mult mai uşor de transportat peste ţări, iar copilul avea nevoie de un calculator. Aparatele electrice au ajuns un motiv de competiţie internă în comunitate; e de la sine înţeles că trebuie să ai ultimul tip de plasmă în casă, modelele şi culorile la modă se schimbă aproape în fiecare an (ţin minte cînd, în 2006, de Crăciun am intrat în multe case, am văzut că toate televizoarele au rama neagră; la Crăciunul următor erau deja gri-metalizat; iar acum sînt mai ales plasme). Cînd cei plecaţi la lucru sînt în ţări mai îndepărtate, părinţii au învăţat să comunice cu ei pe Internet, chiar şi cu web-cam. Tehnologia de ultimă oră invadează casele maramureşenilor. La fel şi cu aparatele electrocasnice: lăzi frigorifice, practice pentru a păstra carnea, mai ales cînd se taie vreun animal, maşini de spălat automate. Tot mai multe case au tot confortul necesar: apă curentă, băi moderne, boiler, toaletă. Vara trecută, cînd într-un sat de pe Valea Izei, din cauza unor lucrări, se oprise apa timp de două zile, a fost mare vîlvă; am văzut femei ieşind să spele rufele la rîu, cum făceau mai demult şi cum vezi din ce în ce mai rar în ultimul timp.
În interiorul caselor au apărut mai multe încăperi, care acum primesc atribuţiile spaţiului festiv: există încă, în cele mai multe case, o „cameră îmbrăcată ţărăneşte“ cu ţesături de mînă. De obicei, o încăpere mică, ceea ce determină ca vechile-i funcţii de primire de oaspeţi, de spaţiu festiv să fie preluate de alte încăperi, mai ales de „camera cu mobilă“. De aici, în ultimii ani, miresele preferă să plece la biserică pentru cununie („nu mai pleacă nimeni din casa cu rudă, numa’ din casa cu mobilă“ – Ileana Z., 50 ani). Acestă odaie are însă mobilă pe tot peretele (de regulă un dulap făcut în sat de tîmplari pricepuţi, dar după modele urbane), cu colţar pe margine, o masă joasă lîngă, aşa cum sînt sufrageriile de la oraş, cu pereţii goi, fără ştergare ori farfurii („talgere“), fără ţol la perete. Tinerii sînt primii care schimbă, chiar dacă cei în vîrstă nu sînt de acord, fiind obişnuiţi cu vechile interioare, pline de ţesături, în contrast cu pereţii goi „care-ţi răspund înapoi cînd grăieşti“ (Ilişca T., 62 ani). Uneori, în dulapurile moderne sînt aranjate tot ţesăturile făcute în casă. Într-una din case, la etaj, unde mai demult (cu vreo patru ani în urmă) era chiar rudă, acum era numai mobilă nouă, iar gazda mi-a arătat după uşă cergile şi ţolurile stivuite pînă la tavan aproape şi, în dulapuri, aranjate frumos, ştergare şi feţe de pernă bogat ornamentate. „Casa cu mobilă“ a preluat chiar şi funcţia de depozitare şi păstrare a lucrurilor valoroase şi frumoase, pe care o avea înainte „camera bună“.
Pînă şi în „camera ţărănească“, acolo unde ea mai există, se fac schimbări. E adevărat, obiectele de artă ţărănească nu au fost niciodată statice, îngheţate în timp, ci au o dinamică aparte, ţin cont de moda locală. O modă ce ţine de modificarea registrului ornamentelor ţesăturilor (de la motive geometrice la motive florale), ori de schimbarea culorilor predominante (în ultimii ani, de exemplu, în Ieud acum se ţes ţoluri în culori închise, mohorîte, albastru, negru, ce au înlocuit culorile vii – roşu, galben, verde). Din ce în ce mai multă mobilă nouă ocupă „camera bună“, acolo unde, în mod obişnuit, nu se puneau alte piese de mobilier în afara paturilor şi a laviţelor. Găsim dulapuri pentru haine, dulapuri de bucătărie în care sînt aranjate bibelouri şi vase frumoase, scaune, fotolii, mese mici; uneori chiar şi frigidere, poate şi pentru că, în esenţa ei, „camera curată“ e un „depozit de lucruri frumoase“ (Viorica I., 30 ani) şi valoroase.
O altă schimbare e vizibilă în modul în care e utilizat centrul încăperii. În „odăile de parade“ centrul era liber, ţesăturile şi celelalte lucruri fiind aranjate de-a lungul pereţilor (pe pat, pe rudă, pe pereţi, în colţul cu masa şi laviţele). Mijlocul camerei este deschis tuturor posibilităţilor: aici mireasa stătea pe un scaun; în mijloc se joacă steagul de nuntă; tot aici gazda le urează bun venit colindătorilor şi oaspeţilor. Mai nou, însă, masa se deplasează din ce în ce mai mult spre centru, odată ce laviţele au fost înlocuite de scaune, ocupînd spaţiul şi determinînd, printre altele, schimbarea locaţiei pentru ocaziile festive în alte încăperi, ca de exemplu în „camera cu mobilă“.
Cu toate aceste modificări, important e că lucrurile ţărăneşti încă sînt folosite şi, de cele mai multe ori, coexistă în aceeaşi încăpere cu obiectele moderne. Au, însă, o „viaţă“ total diferită, cum evidenţia Ioana Popescu: lucrurile ţărăneşti îmbătrînesc, sînt refolosite pe măsură ce se învechesc, pînă mor, pe cînd obiectele moderne, odată ce au ieşit din modă, sînt repede înlocuite cu un model nou. Ţolul „în crengi“ (cu motive geometrice) după ce e prea vechi să fie pus pe rudă ajunge pe jos, tot în „camera bună“, iar apoi, după ce se mai deteriorează – pe hol, ori pe trepte; în schimb, plasma înlocuieşte definitiv televizorul.
Anamaria Iuga este etnolog la Muzeul Ţăranului Român.
Foto: A. Iuga
