În odăile de parade
Nunta, obiceiul care ceremonializează căsătoria și marchează trecerea de la un statut social (tînăr necăsătorit) la un altul (adult căsătorit) este o dramă culturală complexă, cum o numea antropologul Gail Kligman, cu acțiuni rituale elaborate și un limbaj propriu, menite să asigure mai ales prosperitatea noului nucleu social constituit, noua familie. În același timp, nunțile sînt, după cum le numea etnologul Mihai Pop, adevărate documente de istorie socială, pentru că sînt extrem de dinamice și reflectă schimbările care apar de-a lungul anilor în comunitățile în care sînt performate.
Camera dinainte, odaia de parade, spațiul festiv prin excelență al casei țărănești, era cea mai prețuită încăpere, un spațiu destinat primirii oaspeților și derulării evenimentelor importante din fiecare familie. Aici, mai demult, se petrecea întreg ritualul nupțial: nunta se făcea „detilini“, adică separat, la mire și la mireasă, chiar și după cununia religioasă. Dar de mai bine de 30-40 de ani, nunțile, după cununia religioasă, se țin numai „laolaltă“, mai ales la căminul cultural din sat ori la un restaurant, sau chiar la cort, în aer liber, cu toți nuntașii împreună.
Spațiul în care au loc nunțile, oricare ar fi acesta, trebuie să fie cît mai bine îngrijit și aranjat, pentru că primește funcții de reprezentare a statutului social al familiei în care are loc evenimentul. În primul rînd, casele trebuie să fie pregătite, curățate și aranjate din timp. Este aranjată întreaga locuință, dar mai ales camera de parade. În această încăpere, mireasa își primește prietenii la jocul cununii, iar mirele la jocul steagului; acolo este îmbrăcată mireasa, un rol aparte avîndu-l momentul în care este așezată pe cap cununa; aici stau mirii, fiecare la casa părintească, în momentul în care își cer iertare de la părinți, pentru a pleca spre cununie mai apoi, cu alai.
În încăperea festivă trebuie să intre cît mai multă lume. Aici se ține, de altfel, etalată zestrea fetelor, partea compusă din țesături, care se aranjează pe „rudă“. „Ruda“ este o bîrnă din lemn agățată de tavan deasupra paturilor, peste care sînt așezate, într-o ordine anume, țesături din lînă (cergi, covoare bogat ornamentate), între care sînt țesături din cînepă (cearșafuri, fețe de masă) cu broderie sau dantelă în capete. Paturile de sub rudă sînt la fel de bogat îmbrăcate cu cearșafuri cu dantelă în capăt, peste care se pun cergi sau covoare decorate, iar pe pat, într-o parte, stivuite, perne de mărimi diferite. În casele unde nu se mai face rudă, zestrea este așezată pe paturi, fiind stivuite pînă la tavan cergi groase de lînă și covoare colorate, între care se pun „cearșafuri cu colți“, în așa fel încît să se vadă bine dantela din capăt; se mai pun și perne, uneori peste 15 ca număr, de mărimi diferite. Pereții încăperii sînt ornați cu păretare, icoane, ștergare și farfurii decorate, să se vadă cît mai bine toate obiectele prețioase, mai ales cele făcute de mîna fetei ce urmează să se mărite. Într-un colț se pune masa, îmbrăcată și ea cu o față de masă ornamentată, pe care stă, în centru, un stolnic, un colac împletit, găurit în mijloc, așezat pe un vas plin de grîu și „înstruțat“ (împodobit) cu busuioc și flori, să le-aducă noroc. De jur împrejur, de-a lungul pereților se așază lavițe sau scaune, ca să încapă cît mai mulți oameni. La nunțile „detilini“, în camera bună se puneau, după cununia religioasă, mese împodobite cu fețe de masă și mîncare, iar mai spre ușă se lăsa loc pentru dans. Se scoteau și paturile din casă, iar sub „ruda“ împodobită se așezau în general oameni în vîrstă, care nu ies repede la joc.
Ce se întîmplă cu spațiul nunților care se desfășoară laolaltă, adică la căminul cultural? Evident că, pînă la momentul cununiei de la biserică, nunta are loc tot în camerele bune ale celor două case. Dar după cununie, tot alaiul de nuntă merge la căminul cultural, care este împodobit cu o zi înainte, în special de către „drușcă“ (domnișoară de onoare). Cu hîrtie creponată și panglici, dar mai ales cu țesături: drușca duce de la propria sa casă covoare, ștergare, farfurii.
Se reconstituie, în acest fel, interiorul caselor țărănești, transformînd sala rece de cămin într-un spațiu familiar. Chiar dacă petrecerea de nuntă nu mai are loc în casa părintească, totuși, pe lîngă faptul că sînt performate ritualuri cunoscute, precum întîmpinarea mirilor cu vasul de grîu și stolnic, jocul miresei, jocul găinii, „îmbălțuitul“ (punerea năfrămii) miresei de la final, ori chiar și noi obiceiuri, cum ar fi furatul pantofului miresei, ori furatul miresei în sine, toate au loc într-un spațiu care trebuie să fie cît mai aproape de casa părintească, dezvăluind un atașament special.
Anamaria Iuga este etnolog la Muzeul Național al Țăranului Român.
Foto: Colecţia „Costică Acsinte“
