"Casa îmbrăcată ţărăneşte de la oraş

Cum îşi împodobesc locuinţa cei care au plecat din satul natal şi stau acum la oraş, după ce o parte din viaţa lor au trăit înconjuraţi de lucruri făcute în casă? Ce obiecte sînt considerate valoroase în locuinţa noului orăşean, cel care vine dintr-un mediu unde fiecare ştie ce poziţie socială deţine o familie în comunitate, doar uitîndu-se la obiectele şi textilele care decorează „casa/camera dinainte“, spaţiul festiv în mediul rural? Ce atitudine are orăşeanul faţă de lucrurile ce vin de la ţară, îl reprezintă în vreun anumit fel sau nu? 

Pentru a răspunde la aceste întrebări am intrat nu doar în casele maramureşenilor născuţi la sat, iar acum orăşeni, ci şi în case din satele maramureşene, unde locuinţele sînt ticsite de lucruri, mai ales textile făcute în casă: scoarţe, ştergare, păretare, cergi etc. Toate acestea acoperă pereţii, dar şi mobilierul sau obiectele considerate valoroase: ştergarele „îmbracă“ icoane, „talgere“ (farfurii) expuse pe pereţi, dar şi fotografii de familie; paturile sînt acoperite de ţoluri şi cergi. De altfel, se spune că numai cu casa împodobită de textile, „cînd ai pus ţolurile pe pereţi şi cînd ai pus ştergătorile, simţi că-i sărbătoare“ (Maria, 53 ani). Mai mult chiar, obiectele primesc atribute umane, „parcă rîdea masa cînd ţolul era pe masă, atîta era de frumos!“ (Floare, 62 ani), de aceea trebuie acoperite, adică „îmbrăcate“: dacă o masă nu are faţă de masă, este „goală şi urîtă, i se văd picioarele“ (Florica, 49 ani). Spaţiul însuşi este o prelungire a omului, un „corp lărgit“ (cum spunea Nicolae Balotă): există chiar o încăpere anume, „camera îmbrăcată ţărăneşte“, cum i se spune în ultima vreme încăperii festive, unde sînt etalate cele mai frumoase şi valoroase textile şi lucruri, care nu doar acoperă şi „îmbracă“ spaţiul, dar „vorbesc“ şi despre statutul social al creatorilor lor. 

În mod similar, unele dintre casele maramureşenilor citadini au cîteva caracteristici comune: anumite obiecte trebuie să fie „îmbrăcate“ cu ţesături care vin din satul natal: paturile sînt acoperite de cergi, pereţii au păretare, icoanele sînt împodobite de ştergare, mesele au feţe de masă brodate. Uneori, ţesăturile făcute la sat „îmbracă“ alte obiecte decît cele pentru care au fost menite: sînt ştergare ce ajung să acopere mese, nu mai sînt puse în jurul icoanelor; zadii care nu mai îmbracă omul, ci sînt transformate în feţe de pernă, ţoluri care ajung pe jos (se ştie că în satele româneşti pe jos nu se puneau niciodată covoare, ci preşuri). Obiectul ţărănesc este de multe ori refolosit, iar din toate funcţiile pe care le avea (de a vorbi despre creatorul său, de a-i arăta statutul social ori comunitatea din care face parte, de a împodobi locuinţa), nu mai răspunde decît nevoii de a „îmbrăca“ obiecte, avînd de mai multe ori doar o valoare sentimentală şi estetică. 

Dar cele mai impresionante sînt mărturiile cîtorva femei pe care le-am întîlnit în Cluj şi în Sighetu Marmaţiei şi care au ales să îşi „îmbrace“ una dintre camere ţărăneşte. La ţară, dacă o fată se căsătoreşte în alt sat, îşi aduce zestrea cu ea şi împodobeşte o cameră după modelul „caselor de părade“ din satul natal, de obicei cu „rudă“ (o bîrnă de lemn pe care sînt puse într-o ordine anume textile: cergi, cearceaf de cînepă, covoare, ştergare, toate aranjate într-un mod diferit de la un sat la altul, şi avînd, de aceea, o importantă funcţie comunională). Tot astfel, şi aceste femei şi-au aranjat sau urmează să îşi aranjeze la oraş o încăpere care să le aducă aminte de casa părintească şi de valorile din satul natal, pentru că – aşa cum spunea Viorica, 23 ani, sau Anuţa, 26 ani – „îmi fac o cameră ţărănească oriunde m-aş afla în lume, chiar şi la oraş“. Florica, 45 ani, trăieşte în Cluj de mai bine de 20 de ani. De cîţiva ani construieşte şi îşi extinde casa. Ea păstrează într-un dulap toate textilele necesare pentru o „cameră bună“ cum se face în satul natal, Săliştea de Sus. La fel, Mărioara († 2008, 68 ani), din Sighetu Marmaţiei, avea într-una din camerele din apartament o „rudă“, cu toate rîndurile de ţesături necesare, cu ţoluri şi ştergare „în crengi“ (cu motive geometrice), aşa cum se fac în satul natal, Ieud. În aceste cazuri, ţesăturile şi obiectele etalate în „camera ţărănească“ vorbesc despre creatorul şi consumatorul lor, despre ataşamentul faţă de comunitatea natală şi despre aprecierea acesteia la un nivel sentimental şi nu doar estetic, dar şi despre încrederea în valorile cu care fiecare s-a format.

Anamaria Iuga este doctor în filologie și cercetător la Muzeul Țăranului Român.