Ce superstiţii (nu) aveţi?

● Marius CHIVU

Sînt superstiţios faţă de superstiţii. Dacă nu cred şi le sfidez, ştiu sigur că nu mă vor afecta; însă mi-e greu să nu cred în cîteva dintre ele (pe care nici nu le numesc, ca să nu le sporesc puterea). Cînd eram mic şi copilăream la ţară, bunica mea paternă era toată numai superstiţii, de la cele simple, mundane (să nu te joci cu focul, ca să nu faci pipi în pat, să legi mai întîi şireturile de la gheata piciorului drept, ca să-ţi meargă bine, să ai un căţel de usturoi în buzunar, ca să ai noroc, să nu spargi coaja oului fiert lovind masa, ca să nu sărăceşti, să arunci părul tăiat în sobă, ca să nu te doară capul, să nu deschizi umbrela în casă, să nu fluieri în curte, să nu mergi cu spatele etc.), pînă la altele de-a dreptul metafizice (dacă visam nu-ştiu-ce, trebuia neapărat să fac nu-ştiu-ce în ziua aia). Dar bunica mea era şi cititoare de semne ale naturii, care nu cred că sînt superstiţii: de exemplu, dacă rîndunicile zburau razant cu pămîntul urma să plouă. Pe atunci credeam orice, iar superstiţiile funcţionau. Acum viaţa e mult mai imprevizibilă şi mai complicată.

● Stela GIURGEANU

Cînd eram mică, pufneam cu iz de superioritate cînd bunica îmi atrăgea atenţia să nu fac anumite lucruri (să nu mănînc din oală, căci nu mă mai mărit, să nu stau sub scară, că atrag ghinionul etc. etc.), pentru că mi se va întîmpla nu ştiu ce grozăvie, sau, din contră, să fac anumite lucruri, ca să chem asupra mea norocul celest şi starea bună. Din îndărătnicie infantilă (şi numai cînd nu mă vedea), mîncam direct din oală, stăteam sub scară, de cîte ori coboram la metrou, iar pe stradă căutam din ochi pisica neagră. Ca să nu mai spun că, din casă afară, primul pas îl făceam mai totdeauna doar cu piciorul stîng.

Rezistenţa mi s-a spulberat însă, într-o singură clipă, pe la 12 ani, cînd am spart din greşeală o oglindă. Şi nu ştiu dacă totul a fost în mintea mea şi nu bag mîna în foc dacă totuşi învăţăturile bunicii nu m-au lucrat, cert este că, de atunci, cîţiva ani de zile nu au fost deloc prea grozavi. Aş spune că au fost întocmai şapte ani, bătuţi pe muchie, dar mi-e frică să nu mi se pufnească în nas, cu iz de superioritate.  

● Andrei MANOLESCU

Întîlnirea cu popa pe stradă şi pisica neagră care-ţi trece prin faţă sînt superstiţii binecunoscute. Se transmit de la o generaţie la alta. Le-am auzit şi eu de la alţii, cînd eram copil. Totdeauna mi s-au părut nişte prostii enorme. În ciuda raţiunii însă, ceva pare să-mi fi intrat în subconştient, fiindcă, uneori, cînd mi se întîmplă chestiile astea, am o foarte uşoară tresărire, mai degrabă la pisică decît la popă (îl numesc aşa pentru că, în cazul superstiţiei, mai respectuosul termen de preot mi se pare inadecvat). Nu mă manifest în nici un fel, nu mă dau trei paşi înapoi şi nu-mi scuip în sîn, dar o scînteie de teamă apare undeva într-un colţ al minţii. Apoi, vine şi o reacţie, probabil din partea a ceea ce numim conştiinţă, care, tot pentru o secundă, mă face să mă simt uşor vinovat şi puţin idiot. 

● Ruxandra MIHĂILĂ

„Ceas cu cuc şi să fie de aur!“ e urarea pe care ţi-o adresează, cu şarm şi bucurie, ceasul cel norocos, ca ursitor de bun augur la un nou început. Fratele lui vitreg, însă, e pidosnic şi viclean. Nu-şi arată faţa. Se deghizează cînd în pisică neagră, cînd în popă îmbrăcat în sutană, care-ţi taie calea în zori, cînd în găleata goală cu care vecina aleargă spre fîntînă. Iar dacă toate astea se întîmplă într-o marţi, poţi fi sigur că ai pierdut „trei ceasuri“ de bine. Ceasul rău pîndeşte, din umbră, la orice ungher. Şi, odată instalat, insidios şi tenace, nu se mai dă dus. El nu are Timp. Şi face cu uşurinţă prozeliţi. Chiar şi în cîmpul ieşit în primăvară. E bine să ocoleşti buruiana-de-ceas-rău. Apare mereu pe potecă. Mai ales că e şi perfidă. Are proprietăţi aromatice, dar şi amare. Cum să ştii cînd să te opreşti din „degustare“?!  

● Matei PLEŞU

Cînd a murit bunica mea maternă, la o vîrstă la care nu auzisem încă de superstiţii, am resimţit o serie de temeri şi repulsii noi, intense, încadrabile, aş spune azi, în registrul clasic al superstiţiilor legate de moarte şi cadavru. Tot ce avea legătură cu mortul şi cu sicriul – în mod direct: masa din sufragerie, faţa de masă, încăperea, casa, sau indirect: tacîmurile, vesela, mîncarea pregătită cu acel prilej – mi s-a părut, vreme îndelungată, contaminat, impur, de neatins. Am rămas pînă în ziua de azi cu o vagă repulsie faţă de colivă sau hrana de la parastase şi pomeni. Şi îmi repugnă tot ce are de-a face cu sicriul: cuvintele „raclă“, „coşciug“, „copîrşeu“, „sarcofag“ („devorator de carne“, în elină), şi formele care amintesc de sicriu: prisma trapezoidală alungită (capac de sicriu) sau obiectele în formă de prismă hexagonală (sicriu închis), mai puţin creioanele. Mai tîrziu, în adolescenţă, dezvoltasem un cult al cifrei 9, pornind de la faptul că pe data de 9 septembrie 1989, în jurul orei 9, am sărutat prima fată. Mă închinam, la ora 9, în direcţia oraşului ei, ca un arab spre Mecca, şi inscripţionam obsesiv cifra 9 peste tot, fiind convins că e un număr suprem, esenţial, o cheie universală.  

● Adina POPESCU

Am o grămadă de superstiţii-jocuri care au rămas probabil din copilărie şi de care încă sînt legată, deşi uneori sînt sufocante. Bat în lemn şi, dacă mă găsesc într-un loc în care sînt înconjurată doar de plastic, intru în panică. Dacă îmi taie calea Pisica Neagră, fac trei paşi înapoi şi scuip de trei ori. Fac cruce cu vîrful limbii pe cerul gurii cînd trec pe lîngă o biserică, chiar dacă sînt în tramvai. Nu spăl duminica, chiar dacă spală maşina de spălat. Cred că doar lunea îmi merge bine şi nu mi-aş face o programare la doctor pe 13. Nu m-aş muta într-o casă unde a murit cineva. N-aş pune flori în număr cu soţ într-o vază. Încerc să nu mă visez mireasă, pentru că asta înseamnă moarte sigură, aşa că îmi programez doar vise care să nu aibă legătură cu căsătoria. Cred că superstiţiile fac parte din anxietatea noastră, a tuturor, de aceea nu încerc să le înlătur, le găsesc creative. Altele, dimpotrivă, sînt pline de bucurie. De cînd lucrez la cartea despre Pricolici (O istorie secretă a Ţării Vampirilor), inspirată din mitologia românească, le redescopăr, cu fascinaţie. Unele dintre ele au o profunzime nebănuită. De pildă, ce poate fi mai frumos decît ca, în ziua de Paşti, să arunci cojile de ouă roşii într-o apă curgătoare, ca ele să se ducă pe Apa Sîmbetei şi să ajungă pe Tărîmul Celălalt, unde locuiesc Blajinii, să-i anunţe şi pe ei că e mare zi de sărbătoare?  

● Iaromira POPOVICI

Din copilărie şi pînă acum am tot avut superstiţii, le-am privit, pe multe dintre ele, cu frică şi am crezut în ele: m-am dat mereu înapoi, am scuipat şi mi-am făcut cruce cînd a trecut prin faţa mea o pisică neagră; am bătut în toate lemnele posibile, nu am călcat pe canalele cu patru găuri, în schimb m-am repezit spre cele cu şase; am ţinut degetele încrucişate, într-un fel anume, cînd trecea Salvarea. Am încetat să mai vorbesc prea bine de cineva sau despre ceva care nu e într-o situaţie prea bună, dacă nu avea ceva roşu, de frica deochiului. Şi, în general, mi-e teamă să spun că ceva este sau va fi foarte bine, chiar dacă aşa cred în sinea mea, de spaimă să nu se întîmple contrariul. 

● Ana Maria SANDU

În copilărie, dacă o pisică neagră trecea strada prin faţa mea, mă opream, scuipam de trei ori în sîn şi făceam şi trei paşi în spate. Îmi imaginam că aşa pot alunga orice semn rău din lume. Acum îmi plac pisicile negre. După ce sparg un pahar, în timp ce strîng cioburile, mă gîndesc întotdeauna că ar fi frumos să se fi făcut ţăndări şi toate necazurile. Sarea vărsată pe masă încă îmi dă un sentiment de nelinişte. „Uite, asta e ceartă!“, îmi spunea bunică-mea hotărîtă şi n-am s-o uit niciodată. Parcă cearta asta ar fi un nor de furtună care ne pluteşte pe deasupra capetelor. Păianjenii o să-i văd mereu ca pe nişte aducători de veşti, aşa că mă străduiesc şi azi să-i iau cu binişorul şi să nu-i omor. Nu-mi place să mă întorc din drum. Dacă uit ceva, mă gîndesc de două ori dacă e musai să fac cale întoarsă. 

● Mircea VASILESCU

Cînd eram prin clasa a V-a, am observat de mai multe ori că, în datele cu 5 (sau multiplu de 5) îmi mergea bine, iar în cele cu 3 (sau multiplu de 3) îmi merge prost. A început de la un extemporal dat pe data de 3, la care am luat notă mică. Pe urmă m-a ascultat la nu ştiu ce materie pe data de 9 şi iar am luat notă mică. În schimb, teza la română a fost pe data de 10 şi am luat 10. Şi tot aşa, ţinînd eu socoteala datelor, m-am autoconvins că e o legătură între ele şi ce mi se-ntîmplă. Chestia asta m-a ţinut vreo doi-trei ani şi, bineînţeles, de la rezultatele şcolare am extins-o către alte întîmplări ale vieţii. Cînd mi-am rupt racheta de tenis, era pe 3 (păi, sigur că s-a rupt dacă era 3, trebuia să mă aştept la asta, nu?). Cînd l-am bătut pe „rivalul“ meu la tenis într-o zi de 15, am stat puţin în dubiu, căci 15 = 5 x 3. N-am ştiut cum să interpretez chestia asta. Cu timpul, am lăsat baltă socoteala zilelor „bune“ şi „rele“. Şi aşa s-a încheiat relaţia mea cu superstiţiile. Dar acum cîţiva ani, cînd am văzut, în curtea unei mînăstiri din Moldova, oameni aşteptînd cu maşina nouă (cu capota ridicată) rîndul la binecuvîntare, mi-am amintit de episodul meu cu numerele şi am avut, aşa, un fel de înţelegere umană faţă de ce-o fi în capul lor… 

● Luiza VASILIU

Ca să ai superstiţii, trebuie să fii un om cît de cît ordonat, să ai reguli, să respecţi nişte „trebuie“ şi nişte „nu care cumva“, să fii precaut. Superstiţiile te obligă să te gîndeşti la rău înainte de toate, să te pui la adăpost de belele. Eu n-am superstiţii, ceea ce spune destul de multe despre mine. Trec regal pe sub scări, dorm ca un purcel în nopţile cu lună plină, îmi merge şi bine, şi rău, în zilele de 13, trîmbiţez despre proiectele mele cui vrea s-audă, pînă cînd mă satur şi eu de ele şi nu le mai fac, nu sînt atentă la nimic şi la nimeni care mi-ar putea face rău. Ce-i drept, am o căpăţînă mică de usturoi legată cu o fundă roşie de dulăpiorul în care stă contorul electric, deasupra uşii de la intrare. Deocamdată n-am avut nici hoţi, nici gîndaci de bucătărie. Înseamnă că funcţionează.