Cred, Doamne, ajută necredinţei mele!

Publicat în Dilema Veche nr. 538 din 5-11 iunie 2014
Cred, Doamne, ajută necredinţei mele! jpeg

Timpul tînjea după clipe filozofale. De aceea, în ajunul Sărbătorii Pogorîrii Sfîntului Duh, ne-am retras în munţi la Şirnea, deasupra localităţii, pe un platou între Bucegi şi Piatra Craiului. Vecernia panegirică a creaţiei a început încă de după-amiază printr-un cor fără glas al colinelor cuminţi, al munţilor cu vîrfurile lor golaşe, şi a continuat seara prin jocul de lumini al stelelor. Întraripaţi de această liturghie a creaţiei, în amurg ne-am cuibărit în iarbă, am destupat o sticlă de Abaton roşu, un vin athonit, potrivit acestui symposion, şi am început să filozofăm. Personajele sînt descrise în funcţie de ce este Dumnezeu pentru ei: pentru Cristi (Cr.) – o idee încarnată periculos de vie, pentru Ion (I.) – luminiţa de la capătul tunelului, pentru Mihai (M.) – siguranţa zilei de mîine, pentru Clement (Cl.) – nemitarnicul Judecător.  

Cr.: Dragi sympotes, întrucît acest symposion se va desfăşura în perioada vesperală a Cinzecimii, vom vorbi despre credinţă în Dumnezeu. Ce înseamnă a crede în Dumnezeu, cum ajungem să credem, cînd apare cunoaşterea – înainte sau după credinţă, cum ne ajută, dacă ne ajută, Cel în care credem, să credem în El; care este raportul dintre credinţă şi moralitate, mai profund zis, dintre credinţă şi existenţă, precum şi raportul dintre credinţă şi frică sau despre credinţa ca superstiţie. Fără îndoială, credinţa adevărată trebuie să fie un act ontic şi ontologic, de cunoaştere şi recunoaştere a lui Dumnezeu, şi nu unul bigot, iraţional şi sentimentaloid, de refulare a angoaselor şi a frustrărilor noastre existenţiale.

I.: Aşa e, mai ales că verbul „a cunoaşte“ chiar etimologic sugerează asta, de vreme ce vine de la verbul „a naşte“. A crede în Dumnezeu înseamnă a te naşte în El, cu El. Evident este vorba, aşa cum ne spune Grigorie de Nyssa, de gnosis, adică de cunoaşterea care presupune un ep-aphe, adică un contact, nu atît de episteme, cunoaşterea empirică.

Cl.: Staţi puţin, fraţilor, că, deşi o dai tare cu raţionalitatea, începi să derapezi logic şi laşi să se înţeleagă precedenţa credinţei în faţa cunoaşterii. Eu cred că nu poţi crede dacă nu-L cunoşti, dacă nu-ţi dă un semn.

I.: Părinţii Răsăriteni s-au ferit de extremele „credo ut intelligam“ şi „intellego ut credam“. În gnoseologia teologică, trebuie evitată – aşa cum scrie Vasile cel Mare – problema precedenţei dintre credinţă şi cunoaştere, deoarece atît scopul, cît şi conţinutul credinţei sînt identice cu scopul şi conţinutul credinţei. Deci, conform acestui mare teolog, putem spune şi că credinţa precede cunoaşterii, şi că cunoaşterea precede credinţei.

M.: Dialectică pură şi insipidă, mi se pare ce spui. Să mă ierte Sfîntul Vasile! Dar, vă întreb eu, pe voi, misticoizilor, fără să aştept un răspuns clar, Apostolii – cînd au început să creadă şi să iasă la propovăduire? Nu după Pogorîrea Duhului Sfînt, adică după un act de cunoaştere? Toma – cînd a crezut? Nu după ce s-a atins de coapsa Lui, după ce L-a pipăit? Şi i se spune pe nedrept necredinciosul, pentru că el a fost singurul dintre Apostoli care a rostit către Hristos „Domnul Meu şi Dumnezeul Meu!“

Cl.: Întreb şi eu: Apostolul Pavel – cînd s-a convertit? Nu cînd i s-a arătat Hristos în lumină pe drumul către Damasc? La Steinhardt nu a fost mai întîi descoperirea, adică cunoaşterea, şi apoi credinţa?

Cr.: Nu este aşa! A fost şi o credinţă, una căutătoare, un dor de Dumnezeu cel adevărat. Ion a spus clar că e necesar să evităm această falsă problemă a precedenţei. Cunoaşterea, de exemplu, precede credinţa, cînd este una catafatică, cînd „cerurile spun slava lui Dumnezeu şi facerea mîinilor Lui o vesteşte tăria“. Credinţa precede cunoaşterea cînd vorbim de o cunoaştere personală a lui Dumnezeu, pentru că, prin credinţă, omul se purifică de patimi şi aşa primeşte iluminarea dumnezeiască. Dar vorbim de o credinţă ca o căutare cu dor a Creatorului tău, nu de una îngustă, habotnică, fobică.

M.: Aici spuseşi un mare adevăr, dar cu jumătate de gură şi-n cuvinte ticluite, ca să nu fii acuzat, probabil, de erezie de către Sfînta şi Pravoslavnica Biserică. Dar să ştii că-ţi stă mai bine eretic! Revin şi spun cu tărie: credinţa din frica propovăduită de Biserică cu butada „începutul înţelepciunii e frica de Dumnezeu“ e mai mult o superstiţie care sfidează logica şi chiar bunul simţ!

I.: Nu e vorba de frica în înţelesul comun, ci mai mult de o reverenţă în faţa lui Dumnezeu. Butada asta e totuşi text din Scriptură!

M.: Şi? Inspirată, cum o fi, tot scrisă de mîna omului este. Adicătelea creată. Părinţii pe care tot îi clamaţi voi spun clar că numai Dumnezeu este absolut, deci Scriptura nu este. Am I wrong? E retorică întrebarea. Să revenim la credinţa din frică. Nu sîntem sclavii Lui, totuşi, de vreme ce ne-a numit prieteni. Eu unul nu pot să cred din frică, punct!

Cr.: Nici nu trebuie! Expresia Robii Domnului exprimă starea liturgică de închinare în faţa lui Dumnezeu, ca pleromă ontologică, nu una de sclav. Grigorie de Nyssa ne spune că nu trebuie să ne rupem de viaţa plină de răutate ca un rob de frica iadului, nici să facem binele pentru nădejdea răsplatei ca un negoţ şi/sau un schimb, ca nişte negustori ai vieţii virtuoase, ci să considerăm înfricoşătore numai căderea din prietenia lui Dumnezeu...

Cl.: Aşa da! Se pare că şi Părinţii ăştia, cu trecerea timpului, s-au mai oxidat, căci, dacă iau Hristoitia lui Nicodim Aghioritul sau Moartea – pardon Mîntuirea păcătoşilor – mă îngrozesc de pedepse, atît în lumea asta, cît şi pe lumea cealaltă. Apare obsesiv peste tot raportul etiologic subsecvent între faptă şi pedeapsă, şi între frică şi virtute.

M.: Ce frică, dom’ne?!? Să stai ca prostu’, fără să te întrebi nimic, fără să te revolţi? De ce m-a făcut fiinţă raţională, dacă nu mai am întrebări, îndoieli, căutări? Dacă tot ne-a făcut, bine ar face să ne dea cîteva explicaţii!

I.: Caută-le! Cercetează, îndoieşte-te, nu ne opreşte Dumnezeu să facem asta. Vasile cel Mare chiar spune, într-un text, că Dumnezeu nu ni le-a descoperit pe toate, ca să ne invite să exersăm mintea noatră să le afle, dar atunci cînd mintea nu mai poate avansa, simplitatea credinţei e mai presus de demostraţiile logice.

M.: Hai că ne băgaşi iar o poezioară! Aş ataca acum o altă latură pernicioasă a credinţei, anume acea credinţă sentimentaloidă, deşănţată, care a devenit realitate covîrşitoare la noi. Adu spre închinare acum femurul sfintei, nu ştiu care, al sfintei Eufimia, să zicem, şi vezi apoi efervescenţă spirituală în popor. Mii de oameni îmbrîncindu-se la coadă la moaşte, plîngînd – pardon, rugîndu-se – cu lacrimi, litanii interminabile, poveşti nemuritoare despre viaţa ei, rostite de clerici la microfonul loud sound... Mă iertaţi, dar, în zilele noastre, credinţa se reduce la prosternare în faţa oaselor sfinte, teleportările science fiction ale lui Arsenie Boca, parastase, paraclise...

Cl.: Vă dau un exemplu elocvent. Un prieten a mers la Ierusalim, şi mi-a povestit că, la intrare în mormîntul sfînt, a căzut în genunchi şi a plîns două ore încontinuu de emoţie sfîntă. Eu totuşi văd credinţa ca un act existenţial, unul noetic, sobru, discret, fecund periergos, fără jelanii sterile...

Cr.: Da, credinţa este un act al întregii firi a omului, nu se reduce la un sentiment, fie el şi unul bun. E drept, implică şi partea simţitoare a omului, dar este o lucrare a lui Dumnezeu în toată fiinţa omului. Credinţa adevărată nu este iraţională, pentru că este o relaţie cu Cel ce este Raţiunea Supremă. De altfel, relaţia cu Dumnezeu este logiki latreia, „slujbă înţelegătoare“.

Cl.: Pany ge. Această credinţă sentimentaloidă, plină de frici şi de superstiţii, este una searbădă, una care nu-l schimbă pe om. Aşa se face că avem mulţi oameni credincioşi, dar foarte puţini morali.

I.: Bine, dar trebuie să fim atenţi la anumite nuanţe. Altceva este a crede în Dumnezeu, şi altceva – a crede lui Dumnezeu, cum spune Palama. A crede lui Dumnezeu presupune şi o imitare a lui, în primul rînd în dragostea faţă de oameni. Dar să conchidem, că lungirăm prea mult vorba. Scurt, te rog!

Cr.: Credinţa este dorul neostoit al omului după Dumnezeu. Expresia „cred, Doamne, ajută necredinţei mele“ se poate traduce cu „mi-e dor de tine, Doamne“. Dar e mai mult, este şi darul lui Dumnezeu către om, atunci cînd îţi este dor de Cel pe care Îl ai. Rezum: Este un dor de a-L vedea şi un dor pentru că-L vezi.

Noaptea s-a lăsat luminos peste sat. Tăria cerească s-a înflăcărat de o puzderie de stele, prevestind Sărbătoarea Luminii pogorîte în chip de limbi de foc şi statornicindu-se în poziţia liturgică doxologică faţă de Creator: Mare eşti, Doamne, şi minunate sînt lucrurile Tale!  

Cristian Chivu este dr. în teologie al Facultăţii de Teologie Thessalonic şi doctorand al Facultăţii de Filozofie a Universităţii „Aristotel“ din Bucureşti, secţia Limbi clasice. Cea mai recentă carte publicată: Sfîntul Marcu Evghenicul, Opere, vol. II, ediţie bilingvă inedită, introducere, note, traducere, text grec cules de pe manuscris, Fundaţia Gîndul Aprins, 2014.

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Ucrainenii au distrus un vehicul blindat rusesc rar, proiectat pentru a transporta liderii ruși în caz unui atac nuclear, biologic sau chimic
Ucraina a distrus un vehicul blindat rusesc rar folosit pentru prima dată la dezastrul nuclear de la Cernobîl .
image
Geamăna siameză Abby Hensel s-a căsătorit. Motivul pentru care femeile nu au recurs la operația de separare VIDEO
Una dintre cunoscutele gemene siameze Abby și Brittany Hensel și-a găsit dragostea adevărată. Conform Mirror, tânăra Abby Hensel, în vârstă de 34 de ani, s-a căsătorit cu Josh Bowling, asistent medical și veteran al armatei Statelor Unite.
image
Un român care a cumpărat de pe Facebook un permis fals de conducere s-a dus la poliție să-l reînnoiască
Un bărbat din Alba Iulia a fost condamnat la 4 luni și 20 de zile de pușcărie, pentru complicitate la fals în legătură cu permisul său de conducere.

HIstoria.ro

image
Cum percepea aristocrația britanică societatea românească de la 1914?
Fondatori ai influentului Comitet Balcanic de la Londra, frații Noel și Charles Buxton călătoresc prin Balcani, în toamna anului 1914, într-o misiune diplomatică neoficială, menită să atragă țările neutre din regiune de partea Antantei.
image
Istoricul Maurizio Serra: „A înțelege modul de funcționare a dictaturii ne ajută să o evităm” / INTERVIU
Publicată în limba franceză în 2021, biografia lui Mussolini scrisă de istoricul Maurizio Serra, membru al Academiei Franceze, a fost considerată un eveniment literar şi istoric.
image
Procesul „Numai o guriță”, o noutate pentru justiția română la început de secol XX
În primăvara anului 1912, pictorul Gore Mircescu îl aducea în fața justiției pe librarul Constantin Sfetea, pe motivul reproducerii neautorizate a uneia din lucrările sale – „Numai o guriță” – pe care cel din urmă o folosise la ilustrarea unor cărți poștale.