Din colecţia de etichete a unei profesoare aproape pensionare

Publicat în Dilema Veche nr. 593 din 25 iunie - 1 iulie 2015
Din colecţia de etichete a unei profesoare aproape pensionare jpeg

Un poet drag mie, Shel Silverstein, are o istorioară despre un băieţel care se laudă cu leucoplastele sale, puse mai peste tot: pe degete, pe nas, pe coate, sub braţ şi la genunchi, pe buric şi pe ceafă, ce mai, e plin! Problema (şi poanta poeziei) e că puştiul n-are nici o tăietură… Aşa şi eu: uneori, cînd ies în lume, mă simt atît de plină de etichete, încît îmi pare că le aud zăngănind ca decoraţiile unui general rus; mă împiedic în ele, mă opresc să le descifrez, de cîte ori se mai adaugă una, cu aceeaşi, neostoită, mirare, mă întreb ce anume, din mine, continuă să le atragă ca un fel de magnet al clişeelor şi prejudecăţilor, cînd eu mă văd (mă ştiu) ca o persoană fără prejudecăţi (şi, într-un alt plan, pe care nu o dată îl „recitesc“, astfel, ironic, o specialistă în teoria literară a clişeului…). De ce mi se întîmplă mie? Sau, poate, totuşi, nu mi se întîmplă numai mie, dar fiecare din noi o fi singur cu etichetele lui? Mi-i imaginez pe alţii, ca mine, osteniţi, la capătul zilei, jupuind etichetele de pe ei – eventual, comentîndu-le cu cei apropiaţi, ca un fel de ritual al „spălării de praful lumii“… Şi cei (mai) apropiaţi mie fac la fel, că nu degeaba ne potrivim şi ne iubim, aşa că ne dezlipim adesea etichetele reciproc, le citim, încercăm să rîdem, ne povestim unul altuia momentele zilei noastre „publice“, ne mirăm de lume ca de o comédie străină nouă… Cunoaşteţi senzaţia? Vi se întîmplă? Dacă viaţa mea e cea reflectată de etichetele pe care, de-o viaţă (!), le găsesc lipite de mine, atunci cu adevărat „îmi pare că ea cură / încet repovestită de o străină gură…“. După cum frumos a scris cea mai celebră victimă a prejudecăţilor din cultura română. 

Voi încerca, aici, o selecţie a celor mai frecvente, pentru că, da, am şi un fel de top interior al prejudecăţilor despre mine, pe care le descopăr la oamenii din jurul meu. Să mai adaug – teoreticianul din mine e literalmente fascinat de tema asta, nu mă pot stăpîni… – că apetenţa pentru prejudecăţi, etichete şi clişee nu e, nicidecum, un atribut al persoanelor inculte sau neumblate prin lume, ci al celor leneşi de minte şi slabi de vîrtute, indiferent de gradul lor de cultură sau de puterea lor de cumpărare. Aşa, de pildă, eticheta care se exprimă, contrariată şi gentilă, după vreo vorbire publică – şi profesională – a subsemnatei, şi care se bucură de sine că există. Pentru că etichetele sînt narcisiace: ele, de fapt, nu cedează terenul pe care li se pare că l-au denumit nici atunci cînd se văd contrazise de realitatea imediată. Ea sună cam aşa: „Vaai, dar ce frumos/interesant/captivant (etc.) aţi vorbit, doamna profesor! Nu mă aşteptam la asta, pentru că, de obicei, profesorii (

: cu un pic de noroc, voi avea parte şi de particularizarea gentilă „şi mai ales profesorii universitari/teoreticienii literari/istoricii literari“, să mor de plăcerea complimentului, nu alta!) sînt foarte plicticoşi cînd vorbesc.“ Desigur, e o temă cu variaţiuni: de la om la om, de la context la context, de la conferinţă la lansare de carte, de la discuţie la radio la lecţie invitată în cursul vreunui (alt) profesor universitar (şi coleg al meu, pe cale de consecinţă…). Lumea se aşteaptă să fiu plicticoasă cînd vorbesc. Deduc că nu-s, trebuie doar să fiu lăsată să vorbesc spre a dezplictisi auditoriul. Am trăit, oho!, şi clipe de climax, în care eticheta se lipea şi omul se scuza în chiar gestul lipirii ei: „Ce surpriză plăcută, doamna Bot, că sînteţi totuşi charismatică! Ştiţi, noi tocmai de asta nu v-am invitat pînă acum, am crezut că veţi plictisi studenţii, că aşa am auzit…“. După o tinereţe (universitară) în care m-am lăsat rănită de răutatea răspunsurilor, mi-am făcut un principiu din a NU mai întreba, în continuare, „

au auzit (că aş fi mortal de plicticoasă)?“. Mă întreb, însă, ce fel de profesori (universitari sau nu) au avut interlocutorii mei ca să li se înrădăcineze într-atît de bine ideea că breasla mea e, obligatoriu şi exclusiv, compusă din plicticoşenii ambulante, somnifere cu diplomă şi alte avataruri ai speciei „profesorului care dictează teme de neînţeles“. Mai ales că pe mulţi din profesorii pe care i-au avut se prea poate să îi cunosc – şi nu îi ştiu de plicticoşi. Dimpotrivă. Să nu fiu înţeleasă greşit: nu cred că profesorul trebuie să fie un clovn care să ofere felii

dintr-o ştiinţă altminteri inefabilă, după cum sînt convinsă că am şi eu „momentele“ mele, că există subiecte mai ofertante în a nu plictisi un anumit auditoriu decît altele… Cred, în schimb, că dacă subiectul pe care îl predau mă pasionează pe mine – şi, de obicei, am norocul de a preda asemenea subiecte –, e obligatoriu să pot transmite pasiunea mea celor care mă ascultă. Mai departe, sînt liberi să o îmbrăţişeze şi ei sau nu, ceea ce e o cu totul altă poveste. Poate că pentru unii dintre studenţii mei voi rămîne, în veci, „ciudata căreia îi place să comenteze ilizibila aia de

“; dar, dacă, în schimb, lecţiile mele despre asemenea „ciudăţenii“ le deschid altora apetitul de a continua lecturile şi explorarea, am cîştigat partida. O partidă pe care o joc de cîte ori intru într-o sală de clasă. De cîte ori recomand o carte. De cîte ori explic cum să fii fericit citind. 

A doua etichetă în ordinea frecvenţei, în ce mă priveşte, e aceea conform căreia, fiind eu „om de ştiinţă“ (cu variaţiuni de înţelegere a posturii, drept un fel de intrare într-un ordin călugăresc), n-am, vorba poetului (altul), „viaţă personală“. Desigur, adesea, minunatele politici ale mult-reformatei noastre educaţii naţionale par gîndite să îmi reducă viaţa personală la minimum, prin diverse strategii de supraîncărcare a cadrului didactic bugetar carele mă aflu. Dar nu despre asta e vorba. Ci despre o presupusă – de către gura lumii şi înţelepciunea academic-populară – retragere a mea din lume, devoţiune (neapărat monahală) către cărţi şi manuscrise, necunoaştere (neapărat a celor lumeşti) etc. Privit la repezeală, rolul pare foarte frumos şi înalt-spiritual. Mai de aproape, e reductiv şi ridicol, de nu chiar de-a dreptul răutăcios. Sigur că performanţa ştiinţifică, asemenea oricărei performanţe, implică sacrificii, alegeri, decizii incomode. Dar asta nu mă face, obligatoriu, incapabilă de viaţă sentimentală, necunoscătoare de lume, neştiutoare într-ale bucătăriei sau altor subiecte „materiale“, ruptă de cele pămînteşti şi nepricepută la oameni. Nu înseamnă că aş fi lipsită de pasiuni, de hobby-uri, de dorinţe sau de capricii. Îmi amintesc că savuram, odată, o îngheţată italienească adevărată (nu mai ştiu dacă era la Giolitti, lîngă Ponte Mollo, sau îndărătul Ministerului Educaţiei, din Trastevere, ca să dau doar trei asemenea adrese lumeşti ale unei cetăţi eterne, dotate şi cu bogate biblioteci, pe care le ştiu aşijderea…) sub ochii unui coleg pe care, astfel, îl fulgeră marea revelaţie: „Nu mi-am imaginat niciodată că un istoric literar ca tine poate avea asemenea plăceri!“, îmi spune el, admirativ (vezi, Doamne!). Eticheta nu e doar o generalizare grăbită, făcută în numele unei idei de-a gata, ea are o ţintă, ea e un pion într-un joc de putere. Cîştigă cel care generalizează, pentru că arată astfel că „ştie mai bine“ şi toată lumea îi va da dreptate; de fapt, el nu ştie (sau nu a înţeles) nimic, decît că „gura lumii“ îşi va recunoaşte, fericită, prejudecăţile în eticheta folosită. Ce să îi răspund? Din tot repertoriul cu care m-am dotat de cînd primesc etichete şi am crescut mare, aleg formula lui „Nu mi-am imaginat niciodată că un scriitor de succes ca tine poate avea o imaginaţie atît de săracă!“. De dragul simetriei sintactice, măcar. Îmi place tăcerea de după: pot să îmi savurez îngheţata în tihnă, să îmi văd de mine însămi, să ignor prezenţa atotştiutoare de lîngă mine. Ştiu că mi se va lipi, imediat, o altă etichetă, la fel de rapidă: sînt imposibilă, rea, nesuferită (alegeţi adjectivul care vă place). Mania etichetelor şi povara prejudecăţilor sînt o parte

a umanităţii. Mici arme cu care ideile de-a gata ale marilor noştri Bouvard et Pécuchet coboară în real, etichetele vorbesc, de fapt, despre cel ce le pune, iar nu despre cel ce le primeşte. (Mă opresc înainte de a deveni plicticoasă.)  

P.S. (pentru că sînt şi pisăloagă…) Mai am vreo 14 ani pînă la pensie, dar „dumneavoastră, care o să vă pensionaţi curînd“ e cea mai nouă etichetă aplicată mie, gentil şi prevenitor, de un mai tînăr coleg. Desigur, mă voi pensiona mai repede ca el – şi, cînd mă gîndesc la viaţa-mi alături de colegi care gîndesc astfel, aş vrea să mă mut pe altă planetă. Pensia pare, totuşi, planeta cea mai apropiată.

Eminescu explicat fratelui meu,

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Parteneri

Priveliștile spectaculoase de pe pârtiile Transalpina Voineasa Foto Domeniul Schiabil Transalpina-Voineasa
Cel mai spectaculos domeniu schiabil din țară: pârtii deschise zilnic, înainte de Poiana Brașov. Surpriza sezonului
Domeniul Schiabil Transalpina-Voineasa, din județul Vâlcea, și-a deschis oficial porțile pentru un nou sezon, atrăgând pasionații de aventură pe zăpadă din toate colțurile țării. Cu pârtii deschise încă din 30 noiembrie 2024, acest paradis al sporturilor de iarnă promite experiențe de neuitat.
shutterstock 2367557395 jpg
De ce fierbe luna lui Jupiter. Noi observații ale NASA deslușește un mister vechi de 45 de ani
Nava spațială Juno a NASA a făcut noi descoperiri despre luna de foc a planeti Jupiter, Io, cel mai activ vulcanic corp din sistemul nostru solar, rezolvând o problemă ce intrigă de multă vreme oamenii de știință, relatează CNN.
Pacienţi Covid în Spitalul Găeşti. FOTO
România, cel mai bolnav pacient al Europei. De ce am ajuns în această situație - Concluzia raportului „Health at a Glance”
În comparație cu media Uniunii Europene, în România mor de trei ori mai mulți pacienți din cauza unor boli tratabile, iar speranța de viață sănătoasă este printre cele mai reduse. Cu o medie de 57,8 ani sănătoși, ne plasăm pe locul 22 din 27 de țări UE.
70d089e60bbdf4d2c00cdc56f8dfd5c1 jpg
Luptătorii uiguri din Siria amenință China: „Suntem mujahedinii din Turkistanul de Est”
Un grup militant uigur care a participat la răsturnarea dictatorului Bashar-al Assad a promis că va duce mai departe lupta în țara lor de origine, China.
Palma de Mallorca Spania Sursă foto Dertour
Zboruri directe din Sibiu către destinații populare precum Palma de Mallorca, din 2025
Din vara anului 2025, Aeroportul Internațional Sibiu își va extinde opțiunile de zbor către o nouă destinație îndrăgită de români: Palma de Mallorca, una dintre cele mai apreciate locații de vacanță din Spania.
craciunul 2024, preturi in piata slatina brazi, aranjamente si legume   foto alina mitran (8) jpg
Brazii de Crăciun sunt apreciați, dar nu se cumpără. „Trece lumea ca la muzeu. Poate va fi mai bine săptămâna viitoare”
Ofertă bogată de brazi și ornamente pentru Crăciun în piețe. Clienții vin, se uită, întreabă, își bucură ochii, dar nu se grăbesc să cumpere. „Trece lumea ca la muzeu. Poate o fi mai bine săptămâna viitoare. Ieri și alaltăieri nici taxa nu am scos-o”, se plâng comercianții.
Mufasa Regele Leu și actorii care dau voce personajelor în varianta dublată Colaj
„Mufasa: Regele Leu” ajunge în România. Cine dă voce personajelor în varianta dublată
Pe 18 decembrie 2024, publicul din România va putea viziona la cinema noul film al studiourilor Walt Disney Pictures, „Mufasa: Regele Leu”, o producție care prezintă (servește ca prequel) evenimentele ce preced povestea binecunoscutului film „Regele Leu”.
masini trafic  Foto carVertical jpg
Ce mașini fac cele mai puține accidente în funcție de culoarea pe care o au
În general, oamenii nu cred că culoarea unei mașini poate influența numărul de accidente în care aceasta este implicată, considerând că doar vehiculele viu colorate sunt mai sigure.
carne de porc la sare
Boala gravă pe care o poți face doar gustând în timp ce prepari bunătăți de Crăciun. Au fost 31 cazuri în România, anul trecut
La nivel mondial se înregistrează aproximativ 10.000 cazuri anual, iar în România, anul trecut, au fost tratate 31 cazuri, număr în creștere față de anul anterior. Boala nu se transmite de la om la om, însă te poți îmbolnăvi foarte ușor consumând carne infestată.