dileme de altădată

„Nu-mi spuneţi că viaţa asta a fost”, Beatleşii, blugii, Salinger şi Elvis au venit mult mai tîrziu...

Pînă în 2007, faima lui Lars Vilks - artist contemporan şi profesor de teoria artei - nu depăşise cu mult graniţele lumii artiştilor plastici şi ale Suediei natale. În vara lui 2007, a fost invitat să participe la o expoziţie obscură, într-un orăşel de provincie, cu tema "Cîini".

Apărut în Dilema veche, nr. 224, 28 mai 2008

Există o ideologie feministă, una ecologistă, una gay, una a mondializării, iar "integrarea europeană" alunecă spre pragmatismul triumfal al unui discurs ideologic. Ideologiile au o tendinţă naturală de a se multiplica, şi asta pentru că dezlănţuirea lor stîrneşte - prin reacţie - excese de acelaşi tip.

Anecdota e binecunoscută: trecînd pe lîngă o manifestaţie, Charles de Gaulle a văzut o pancartă pe care scria: "Mort aux cons!"; generalul a avut atunci o replică memorabilă: "Vaste programme".

Scopul termenului "cultură" este, în zilele noastre, să exprime ceva mare şi butucănos, dar care are, cu toate acestea, cîteva trăsături specifice.

După căderea comunismului, România a căpătat limbariţă.

Nu încercăm să flatăm gustul publicului pentru senzaţional.

A participa la acţiuni de protest ca mod de a atrage atenţia asupra faptului că susţii o opinie diferită de cea a celor ce îşi pot impune puterea decizională.

Eu chiar iubesc România şi oamenii care o locuiesc.

- Nici nu ştii ce curată e Bela! - îmi explică vecinul meu, uitîndu-se la corcitura mică şi neagră care se învîrte printre picioarele noastre.

În Bucureşti, trăim împărţiţi în mai multe tabere.

Îmi plac cîinii, am crescut doi pînă acum

Pentru unii dintre roşieni, aurul nu e decît un blestem. Pentru Eugen David, preşedintele organizaţiei nonguvernamentale "Alburnus Maior" (evident, denumirea romană a comunei) - singura, dar puternica voce locală a opoziţiei -, preţiosul zăcămînt nu e, neapărat, o binecuvîntare.

Proiectul de la Roşia Montană este dezbătut, disputat, controversat de ani întregi.

Avem o viaţă colorată, nu ne putem plînge. „Colorată“ în sensul figurat pe care îl pot da sinonimele cuvîntului, luate din dicţionar: „expresivă, plastică, sugestivă, vie“. Iar cel mai mult şi mai mult ne-o colorează televiziunile şi ziarele – care ne construiesc, de fapt, actualitatea.

Oricine pleacă la drum ia cu sine strictul necesar. Dar "strictul necesar" nu a fost nici mereu acelaşi, nici, pentru toţi, acelaşi. El include, în formularea lui Jacques Attali, "obiectele nomade", care ne însoţesc oricînd şi oriunde, cîteodată chiar fără voia noastră. Încă din secolul al XIII-lea, un om în vîrstă nu pleca de acasă fără ochelari.

Vacanţele au intrat în viaţa mea odată cu şcoala primară: cum nu îmi plăcea deloc la şcoală (sunetul sec al lemnului rupîndu-se îmi evocă pînă azi beţele învăţătoarei peste capetele şi spinările noastre...), vacanţele au primit implicit intensitatea unei trăiri fericite, ocupîndu-mă numai cu ceea ce îmi plăcea.

La 1800 oamenii se aprind repede, se iau la ceartă, se înjură, după care se trece şi mai repede la palme şi pumni. Pacea este mai mult impusă decît dorită, astfel încît este de ajuns un cuvînt sau un simplu gest, pentru a reaprinde furia, arţagul, gîlceava.

În 1960, Hitchcock adapta, cu o fidelitate aproape exemplară, romanul unui anume Henry Bloch, publicat cu un an în urmă şi elogios recenzat de The New York Times.

ntre coperţile unei cărţi seninul nu durează. Personajele literare nu trăiesc sub ceruri albastre. Pînă şi poeţii noştri senini au cerul înnorat, măcar pentru un anotimp, pentru o iubire, pentru un răstimp: "Soarele rotund şi palid se prevede printre nori.. ", "norii fug, doritul soare..." etc.

Cum mă bucur de o fire mai curînd serenă, îl tolerez fără probleme pe compatriotul meu, Becali, ca pe o pată de culoare violentă în tabloul pestriţ al societăţii româneşti.

Primul lucru pe care-l observi cînd ajungi în China este că, de fapt, ai ajuns deja în China: dacă mergi cu un avion al unei companii chineze - în cazul de faţă: "Hainan Airlines" -, te trezeşti într-un fel de Chinatown aerian: o aglomeraţie pestriţă şi gălăgioasă de inşi care se descalţă de cum decolează avionul, se strigă peste zece rînduri, se foiesc în scaun sau îşi găsesc repede un şir de scaune goale pe care să se întindă şi să tragă un pui de somn pînă la Beijing - la 10 ore de zbor, e bi

În Canada te simţi ca un fel de Gulliver în Ţara Uriaşilor, mai ales dacă pleci la drum cu o maşină mică. Între cele două sensuri ale autostrăzilor se află nici mai mult, nici mai puţin, decît… o pădure, iar maşinile care trec pe lîngă tine sînt un soi de jeep-camionetă, cu rulotă sau barcă cu pînze ataşată. Dacă te afli în Ontario, poţi fi sigur că maşinile astea îşi duc proprietarii către lacul celor 1000 de insule, a.k.a Ontario Lake. Pe lacul ăsta se află, de fapt, cam 1800 de insule (se num

Dimineaţa spre prînz, cînd boierul se trezeşte, cafeluţa neagră îl aşteaptă aburind şi răspîndind în odaie aroma plăcută a gustului amărui. Apoi ea îl însoţeşte mai la fiecare masă, pînă tîrziu către miezul nopţii, cînd la ultima masă de seară abundenţa de bucate se stropeşte cu o altă filigea de cafea cît mai neagră şi cît mai amară.

Mi-am luat o oră de rezervă ca să ajung la aeroport, ceea ce ştiam că este prea de-ajuns la New Orleans, asta dacă nu ridică ăştia nivelul de alertă şi încep să vîneze teroristul care zace în fiecare, căci e al dracului de greu să-l găbjeşti şi să-l pui pe tavă.

Ani de zile am fluturat în vînt stindardul sincerităţii. Mi-a plăcut să se spună despre mine "e un om deschis, sincer". Mi s-a părut sinceritatea o haină sigură precum un scut şi mi-am construit toate relaţiile pornind de la ea.

Bineînţeles, stînd la coadă la aparatul de cafea, cu nasul proptit între omoplaţii geneticianului maghiar de reputaţie internaţională, m-am luminat tot la faţă cînd l-am văzut pe Predrag apărînd în uşă.

„Legendele de întemeiere” ale oului de Paşti sînt multe şi variate. Trei dintre ele o au în centru pe Maica Domnului. Potrivit celei dintîi, Maria era urmărită de iudei şi, pentru a le distrage atenţia, vopseşte nişte ouă şi le aruncă peste umăr. Într-o altă variantă, urmăritorii aruncă cu pietre înspre ea, dar pietrele se transformă, în zbor, în ouă roşii. Cea mai cunoscută legendă ne spune că Maria Magdalena sau Fecioara Maria aduce pe Golgota un coş cu ouă cu care încearcă să îi îmbuneze pe s

Nimeni nu e obligat să dea năvală nici la post, nici la mîncare sau că ciorba de lobodă poate fi sorbită cu tot atîta lăcomie precum borşul de miel dres cu smîntînă multă. Ceea ce importă pînă la urmă este intenţia de a intra în metabolismul sărbătorii, este o minimă atenţie faţă de sensurile ei. Bucuria Învierii, eficacitatea ei covîrşesc oricum, cu anvergura lor trans-lumească, toate meritele şi pregătirile pe care, în finitudinea noastră, le-am putea achiziţiona. O spune Cuvîntul pascal al Sf

Politeţea e împinsă la margine, ridiculizată şi compromisă ca o redingotă veche, mîncată de molii, sau ca partidele istorice care, în viziunea unora, şi-au trăit traiul şi-au mîncat mălaiul. Să fie principalul duşman al politeţii libertatea?

Dilema a făcut, în urmă cu zece ani, un număr despre corupţie. Era un număr foarte pesimist, vorbeam mai degrabă despre ce ar trebui să facem, iar toate aceste discuţii şi controverse pe care le avem astăzi nu erau atunci, pentru că nu aveam despre ce să vorbim, nu aveam cazurile pe masă. Dumneavoastră ce făceaţi acum zece ani, ţineţi minte?

OK, Orwell (1984) e peste tot. Dar ştiţi care-i surpriza? Că poate fi fun!

"Să fie raţă? - Mă-sa găină! Să fie găină? - Botul lătăreţ".

Familiile sînt ultimele locuri în care oamenii se mai ciocnesc de oameni.

"Actuala criză a credinţei este mai ales criză a speranţei creştine" - este convins papa Benedict al XVI-lea

Benedict al XVI-lea, german meridional (din Bavaria), teolog reputat, a celebrat mesa în faţa celor 200.000 de catolici francezi veniţi, din toate diocezele, pe esplanada Invalizilor.

"Cine ameninţă un evreu îl ameninţă pe Christos" - spunea Sfîntul Bernard, care era totuşi un tip de sfînt ofensiv, aproape militar.

Într-un „Discurs despre pasiunile iubirii“ al cărui manuscris a fost descoperit de Victor Cousin la mijlocul secolului al XIX-lea, Blaise Pascal, încă neconvertit (ceea ce, pentru unii, pune în discuţie autenticitatea manuscrisului), vorbeşte, neaşteptat de liber, despre amorul lumesc. Una dintre temele discursului este perfecta înrudire dintre iubire şi raţiune.

… Şi peste iubire se aşază obişnuinţe, frici şi singurătăţi, necesităţi alimentare, griji şi ofuri, temeri şi spaime, vorbele altora şi părerile tuturor şi multe alte lucruri care pervertesc definitiv şi iremediabil frumuseţea extazului. Şi ce urmează? Ar putea fi dragoste dacă acceptăm că acest concept încorporează şi alte ingrediente ca, de pildă, devotament, fidelitate, ceva afecţiune; şi „fericiţi“ se vor simţi cei ce vor topi pasiunea în statornicie.

Astăzi vom vorbi despre eros, despre dimensiunea şi vocaţia erotică a omului. Va trebui întîi să ne lămurim ce înţelegem prin eros, pentru că avem de-a face cu un termen pervertit masiv de-a lungul timpului. Bine spunea un poet grec, Livaditis, că diavolul ne-a furat cele mai frumoase cuvinte!

Cine avea o rubrică de sport la un ziar sau la o revistă literară pînă în 1989 se bucura de o popularitate direct proporţională cu tirajul ziarului. În Bucureşti, mulţi citeau Informaţia pentru articolele lui Belphegor. Iniţiaţii ştiau că autorul rubricii era Radu Cosaşu.

La un colţ de stradă, o femeie îmbrăcată într-un pardesiu portocaliu îţi întinde un ziar, şoptindu-ţi: "George Bush a murit. Citeşte în London Paper". Iei ziarul (format tabloid) şi descoperi un reportaj cu fotografii de la asasinarea lui George Bush în această dimineaţă.

Scriam, nu de mult, în Dilemateca, nu mai ştiu exact, că sinceritatea nu e o însuşire cu care ne naştem. Copiii nu sînt sinceri şi părinţii recurg uneori la măsuri represive ca să-i înveţe să nu mintă.

Mărţişorul, obiect pe care mai ales noi, bărbaţii, îl achiziţionăm şi îl oferim în mod ritualic în fiecare an, nu este doar un mijloc de exprimare a afecţiunii, ci şi un fapt cultural cu o istorie îndelungată.

Să-ţi spun drept, muică, din bătrîni ţinem Dragobetele da’ acu’ a venit moda asta nouă cu Valentinu’ şi e bine să ne dăm şi după vremuri că vîntu’ bătea din răsărit, acu’ bate din apus şi săracu’ om e la mijloc, la răscruce de vînturi. Eu zic că-i bine să le ţinem pe amîndouă, nu io că-s femeie bătrînă, da’ fetele tinere ele au nevoie. Dacă nu le ia Dragobetele le ia Valentinu’ şi tot se aleg cu ceva...

Pentru cei care respectă tradiţia, dar urăsc tradiţionalul, mărţişorul comun, care este prea „ca la ţară“, a rămas doar un motiv, îmbrăcat în haine de cadou în toată regula.

Sf. Valentin a lansat, printre altele, industria inimilor. Pe toate tarabele poţi vedea inimi mici, roşii şi pufoase, eventual cu ochi, mîini şi picioare.