Bogdan VOICU

Studiul darului și al schimbului social a constituit, cu 60 de ani în urmă, o temă esențială în științele sociale.

Concluzia a fost că, de fapt, nu te poţi raporta la „standardele societăţii”.

La urma urmei, așa cum o spunea Helliwell, „fericirea” este în bună măsură un produs de marketing, iar etichetele contează prea puțin. Iar adeseori, căutînd un lucru cu lumînarea, riscăm să uităm ceea ce căutam cu adevărat.

Dacă România l-a ales pe Iliescu președinte în 1990, de ce s-ar mai fi făcut vreodată alegeri?

Nu sistemul educațional este problema noastră. Ci părinții. Adică noi.

Toți cei ce spun despre sine că urmează calea cea dreaptă au cu adevărat dreptate și ar trebui urmați de către ceilalți?

A cunoaște cifrele și a le accepta ca atare este ca și cum te-ai cunoaște pe tine și te-ai accepta.

Lumea așa cum o știm e o lume a migrațiilor.

Oamenii sînt mai complecși, dar mai flexibili decît podurile. Orice eroare de proiectare, orice factor neluat în calcul pot dărîma podul, afectînd o mulțime de oameni. Orice eroare în științele comportamentale sau sociale duce la rezultate încă func

Este halucinant cum media românească vînează cu asiduitate greșelile de limbă ale premierului, dar se uită extrem de puțin la substanța spuselor acestuia.

Ceaușescu și „dobitocii“ din jurul său, indiferent de eșalon, au decis să treacă țara printr-o a doua industrializare.

Etichetarea drept cîrcoteală a părerilor contrarii, a îndoielilor, a dorinței de a cerceta și de a crede abia după aceea este un gest de neîncredere în ceilalți, de autoritarism, de stăpînire precară a înțelegerii lumii, a vieții, a celorlalți.

Documentarul Austerlitz, al lui Sergei Loznitsa, este unul atipic, nu atît prin modalitatea de realizare, cu mare atenție pe caracteristicile vizuale, cît mai ales prin cele trei obiective îngemănate la care subscrie: are un mesaj clar de transmis, are un loc istoric de descris, și are în centrul său oamenii de azi, nu locul.

Pretextul peliculei History’s Future, de Fiona Tan, este amnezia. Iar prin a spune acest lucru nu vă propun un spoiler, fiindcă amnezia este cea dintîi frază a filmului.

Cu alte cuvinte, chiar dacă ar fi mai puțini cei ce cedează locul bătrînilor în autobuze, acest lucru nu ar fi un semn de scădere a politeții de acest fel. Pur și simplu ar fi o reflexie a schimbării structurii populației ce merge cu autobuzul.

„Știința este șmechereala mea supremă. Am două doctorate, sînt rector, șef de secție la spital, 23 de doctoranzi (cu dispensă, că legal nu e voie, dar fiind prea bună, nu le pot refuza setea de cunoaștere). Sînt șefa mai multor comitete și comisii, am coordonat o agenție și sînt sau voi fi un excepțional ministru tehnocrat.“

Acumulăm. Avere. Fiindcă aceasta este norma socială. Fiindcă merităm așa ceva. Fiindcă cei ce vor o altfel de împlinire au libertatea de a migra. Ceea ce au și făcut, în bună parte. Vorba unui fost președinte: „Cui nu-i place aici, să plece“. Nu întîmplător ajunsese președinte.

Înțelegînd de ce bate vîntul, ajungi să nu-ți fie frică de vînt. Știind cum și de ce răcești, cum previi, dar și cum combați răceala, diminuezi frica de răceală.

Radioul este esența mașinii. Ce ai putea face în mașină fără audiobook-uri, fără știri, fără muzică?

Şahul și tablele nu sînt foarte diferite între ele. Ambele jocuri presupun o abordare strategică, capacitatea de a respecta anumite reguli și confruntarea cu mutările adversarului. Ele implică nevoia de planificare, de a te conforma regulilor, precum și capacitatea de a controla acțiunea.

Serendipity este mai mult decît o promisiune, este o certitudine, este biletul tău către fericire, este tot ce îți trebuie ca să fii recunoscut ca mare om de știință, sau ca investitor de talent, sau ca artist de succes, deși alții nici măcar nu te cataloghează ca atare.

Am ajuns mai devreme în aeroport, ţintit să cumpăr o ie, să o duc cuiva drag, aflat prea departe de mine. Încep să mă uit la ii, un produs autentic românesc, şi se petrece acel fapt autentic românesc de care ai parte prin mai toate magazinele de la noi.

Scriu „plictiseală“, mare, pe primul rînd al paginii. Mă uit la cuvînt. Îl formatez. Schimb template-ul. PLIC-TI-SEALĂ. Sau Plic-ti-seal-ă. Sînt numai eu şi computerul meu, pot despărţi în silabe după cum am chef. Pagina rămîne la fel de goală şi după ce scriu fiecare literă cu altă culoare.

A defini românii ca oameni ce se tot văicăresc de una, de alta, găsind mereu pe cineva vinovat de propria nefericire, constituie un stereotip puternic pentru societatea noastră. El pare a marca un sentiment pregnant al ratării, al lipsei de control asupra a ce se petrece, al confruntării cu o lume adversă, al drobului de sare.

Este fascinant modul în care serialele TV tratează astăzi omul de ştiinţă. De la Rodney McKay din Stargate Atlantis la Sheldon Cooper din The Big Bang Theory, savanţii din serialele americane se pricep la orice implică cunoaştere avansată.

Îmi displac cei ce folosesc un parfum puternic, invadînd spaţiul intim al celor din jur. Cu atît mai bizar este atunci cînd detectez cîte o dîră de parfum în mijlocul piscinei. Le acord circumstanţe atenuante la gîndul că poate le simt mirosul datorită rinitei mele alergice.

În decembrie 1989, s-a spus că a explodat mămăliga. Prin toate ţările din jur se întîmplase cîte ceva, numai la noi nu se petrecea nimic. Iar acest lucru nu era de ieri, de azi, ci de multă vreme. În alte ţări, drumul către capitalism fusese pavat cu demonstraţii populare ample, cu proprietate privată, cu multipartitism.

Întrebarea relevantă în România de azi nu este dacă presa e liberă, ci cît de liber pot scrie jurnaliştii. Cu alte cuvinte, nu mă preocupă atît de tare dacă un patron sau altul impune o anumită linie politică, ci dacă jurnaliştii sînt capabili să facă presă de calitate, cu sau fără acea direcţie impusă de aiurea.

La începutul anilor 1970, lumea descoperea că era pe cale să se schimbe substanţial. Bunăstarea postbelică se bazase pe progresul tehnologic fantastic indus de eforturile de război. Acest lucru poate părea meschin, însă e una dintre consecinţele oarecum neaşteptate ale celui de-al Doilea Război Mondial.

În lumea lui Caragiale, oamenii erau la fel, gîndeau la fel, simţeau la fel. Acesta era principiul diriguitor al vremii. Resursele nu erau aşa de multe, varietatea stilurilor de viaţă era infinit mai redusă, iar normativitatea străbătea ca un fir roşu viaţa de zi cu zi.

Noi sîntem într-o eră în care lucrurile se schimbă repede, gadgeturile apar şi dispar, tehnologia se înnoieşte radical peste noapte, moravurile se mişcă mai iute ca în trecut. O epocă în care acceptăm diversitatea, sîntem toleranţi cu cei ce sînt altfel, şi mai ales nu mai există un standard unic de viaţă.

De cîteva zile tot încerc să decid cum să încep textul acesta. Problema este că cel mai bun început poate părea uşor misogin. Cum este însă atractiv pentru ce am de gînd, o să caut să îl îndulcesc un pic şi las cititorul să judece în ce măsură este discriminator.

Ei, şi dacă înot contra curentului, ce? Da, ştiu că e la modă să spui că corupţia e naşpa, să dai în sistemul care e de vină, în statul inert şi inept, în politicienii de doi lei, în funcţionari puturoşi şi răuvoitori. Ştiu că de asta e România înapoiată, că altfel e o ţară fantastic de frumoasă şi bogată, pe unde umblă cîinii cu miere în coadă, iar covrigii curg pe rîuri de lapte.

A participa la acţiuni de protest ca mod de a atrage atenţia asupra faptului că susţii o opinie diferită de cea a celor ce îşi pot impune puterea decizională.

Acum 200 de ani, Alexis de Tocqueville le povestea europenilor despre capacitatea americanilor de a se întîlni, de a se asocia şi a discuta despre lucruri diverse – unele mărunte, altele afectînd întreaga localitate sau ţară.

Este neobişnuit de cald pentru ianuarie. Iar aerul e neobişnuit de curat pentru Bucureşti. Mai există încă ceva zăpadă, sclipind în soare. E sîmbătă după-amiază, iar pe scurta alee ce se prelinge prin mănunchiul de blocuri e linişte. Puţin mai spre stînga mea, spre 13 Septembrie, sînt cîteva case, pe care sistematizarea comunistă nu a apucat să le dărîme. O fostă mahala, cu al său farmec.

Brasilia, oraşul preconstruit despre care am învăţat prin gimnaziu, m-a fascinat ca idee. Cum o fi să faci un oraş şi abia apoi să se mute lumea în el? Ei bine, asta se întîmplă la Belval, unde am locuit pentru un an. Aici, a fost cîndva o uzină siderurgică.

Lumea poate fi simplă sau complicată. Depinde de fiecare dintre noi cum vrea să se uite la ea. Oamenii au ocupaţii diferite: Dorel descarcă nisipul din remorcă cu lopata. Gigel acţionează maneta şi remorca se descarcă automat. Maria preferă să privească cerul.

Cu cîţiva ani în urmă, am avut ocazia de a fi tovarăş vremelnic de drum cu un tînăr. Era îmbrăcat prost, mirosea a transpiraţie şi fuma. Lui îi făceau plăcere toate aceste amănunte. Un om cu adevărat liber, pentru care nu conta dacă felul în care mirosea ar putea produce un disconfort celorlalţi.

În ziua de azi, a cumpăra un televizor nu e tocmai o sarcină uşoară. Problema centrală este să reuşeşti să stăpîneşti varietatea de mărci, dimensiuni, formule de redare a imaginii, funcţii suplimentare, preţuri, şi să stabileşti ce ţi se potriveşte cel mai bine. Poţi să aplici o soluţie simplă: iei ce îţi recomandă vînzătorul.

O să încep academic, anunţînd care e scopul şi care e concluzia finală. Cel puţin în sociologie acesta e standardul contemporan impus de publicaţiile ştiinţifice: anunţi de la bun început, pe scurt, intenţiile, asumpţiile şi paradigma în care îţi construieşti argumentul, precum şi principalele concluzii.

…aşa că Făt-Frumos sună frumos la interfonul Casei Zmeului. Ecranul color, un LED de 4 inchi, îi arătă ochii frumoşi ai Ilenei Cosînzeana. „Am venit să te salvez!“ Ileana se abţinu să întrebe dacă e de la SMURD sau din altă parte. Uşa se deschise şi Făt-Frumos se năpusti în liftul cu comandă vocală.

Prin anii ’60, cercetătorul american Mollie Orshansky avea să facă o observaţie care a devenit esenţială pentru studiile despre sărăcie. Asemenea frumuseţii – a spus ea – sărăcia rezidă în ochii privitorului. Cu alte cuvinte, indivizii sînt sărăci sau nu în funcţie de grila cu care este evaluată starea lor de sărăcie.

Mi s-a întîmplat la sfîrşitul destul de rece al unei toamne recente. Au fost cîteva zile în şir în care m-am întîlnit cu 4-5 doctoranzi în sociologie. Sînt cu toţii studenţi în anul I al unei şcoli doctorale. L-am întîlnit pe fiecare separat. Din întîmplare, nici unul nu ştia în momentul respectiv că îi cunosc pe ceilalţi.

Unul dintre stereotipurile pe care eu le-am învăţat la şcoală este că românii sînt un popor de oameni primitori, toleranţi, care întorc mereu şi celălalt obraz, fiind dotaţi cu o empatie deosebită ce le permite să îi înţeleagă şi să îi accepte pe toţi ceilalţi, în aproape orice situaţie.

Apar uneori în România discuţii despre efectul distrugător al Internetului asupra relaţiilor de prietenie. Se afirmă că a petrece prea mult timp pe Internet duce la alienare şi la încetarea interacţiunilor sociale reale. Discuţia este amuzantă, din cel puţin patru puncte de vedere.

Aşa-zisul consum excesiv – despre care se spune că a precedat criza din România – nu cred că a existat. Mai degrabă a fost vorba de mecanisme de informare defectuoase. Acestea au fost probabil generate în parte de tare mai vechi ale populaţiei, cu o instrucţie şcolară nu tocmai ridicată şi relativ tradiţionalistă în raport cu standardele contemporane. Lor li s-a adăugat funcţionarea defectuoasă a instituţiilor create de societate.

România este între ţările cele mai reticente de a genera participare la demonstraţii. În 2008, doar ţările caucaziene şi Ungaria au avut un nivel de disponibilitate de a participa similar sau mai scăzut decît cel al românilor. Ca şi România, majoritatea ţărilor foste comuniste au trecut în ultimii 20 de ani prin procese de diminuare a dorinţei cetăţenilor de a se implica în astfel de proteste.

De ce (să) nu plecăm din ţară?   Un bun prieten, plecat deja de mulţi ani din ţară, îmi scrie întrebîndu-mă dacă mai locuiesc prin România sau nu. Este reacţia sa la faptul că nu i-am răspuns la mesaje de cîteva săptămîni. Aproape în acelaşi timp sînt întrebat dacă vreau să scriu, pentru Dilema veche, un text în care să explic de ce mai sînt şi români care (încă?) nu au plecat din ţară.

Diferenţele între republica populară şi cea socialistă fiind minore, am putea considera perioada comunistă drept una a Primei Republici. Acest lucru face ca 2010 să devină anul douăzeci şi unu al celei de-A Doua Republici. Ar putea fi un an important: poate că Republica, ca mod de organizare socială, s-a maturizat, iar societatea ştie cum să îi folosească regulile ca să atingă progresul. Sau poate că, dimpotrivă, e ultimul an al Republicii şi o nouă schimbare majoră de Constituţie ne aşteaptă