la mahala

Mahalaua a devenit ghetou. În cartierele „muncitoreşti“ – construite pe ruina fostelor mahalale – au apărut blocuri, un soi de „turnuri de fildeş“ în care oamenii s-au refugiat, de nevoie, reinventîndu-se, la rîndul lor. Comunitatea s-a destrămat şi, în încercarea de a se adapta, şi-a schimbat radical personalitatea.

Este neobişnuit de cald pentru ianuarie. Iar aerul e neobişnuit de curat pentru Bucureşti. Mai există încă ceva zăpadă, sclipind în soare. E sîmbătă după-amiază, iar pe scurta alee ce se prelinge prin mănunchiul de blocuri e linişte. Puţin mai spre stînga mea, spre 13 Septembrie, sînt cîteva case, pe care sistematizarea comunistă nu a apucat să le dărîme. O fostă mahala, cu al său farmec.

O adevărată provocare să găsesc mahalaua de azi! Dacă ar fi fost să mă iau după organizarea veche a Capitalei, cînd toate cartierele se chemau, de fapt, mahalale – chiar şi cele din buricul Bucureştiului –, aş fi făcut o mică nedreptate, am zis eu!

Intenţionam să încep articolul – tema fiind mahalaua presei – într-un ton sarcastic, săltăreţ şi miştocar. Amînînd însă timp de cîteva zile, a dat peste mine o veste care mi-a schimbat cu totul dispoziţia: revista Flacăra şi-a închis porţile. Ar trebui să spun „ŞI revista Flacăra...“

Prima „mahala“ de care îmi amintesc era în centrul istoric al Botoşaniului, acum mai bine de zece ani. În buricul centrului se înălţa un monument pentru eroii Primului Război Mondial. Doi soldaţi înarmaţi, în alertă, deasupra unuia zăcînd. Lîngă statuie, un petic de verdeaţă, presărat cu bănci şi copaci. Iar în jur, case istorice cu magazine întunecate şi înghesuite la parter.

Cînd Luther recomanda traducătorului să cerceteze cum vorbesc „mamaia din magherniţă, copiii din uliţă, omul de rînd din piaţă“, pentru a putea traduce corect Biblia în germană, marele reformator ştia prea bine că în scrierile sfinte, oricît de revelate ar fi ele, nu vorbeşte doar Duhul Sfînt, ci şi prostimea, mahalaua, gura păcătosului.