Liliana NICOLAE

Pentru mine, Chişinăul devenise, încet, un oraș galben, despre care îmi plăcea să spun că găzduiește Toamna-Toamnelor.

Ar trebui să învățăm ca în concediu să luăm lucrurile așa cum vin. Și să facem compromisuri.

E foarte important, însă, ca reporterul să nu se lase dus de val, de emoții sau de propriile convingeri.

ar dacă mai devreme vorbeam despre libertatea jurnaliștilor sau a editorilor de a alege ce știri dau mai departe, nu trebuie să uităm că și publicul are libertatea să aleagă. Important e să aibă de unde alege.

Cine nu și-ar dori să primească cel mai frumos, mai potrivit, mai necesar și surprinzător cadou?

Așadar, uneori, locul despre care scrii e vedeta, dar – de cele mai multe ori – locul nu poate fi separat de oameni, de poveștile lor, de viața lor. Se influențează reciproc.

Cred că răutatea are o grămadă de fețe, ceea ce o face, deseori, greu de identificat. Sau ușor de confundat.

„Gafele comunității occidentale în raport cu regimul lui Putin au contribuit la ceea ce se întîmplă astăzi.”

Hoghilag este prima localitate din România în care, de pe vremea Imperiului Austro-Ungar, se cultivă tuberoze.

Cred că trăim o vreme a presei în care știrile mor foarte repede.

Dacă ai o ocupație, nu te gîndești la singurătate.

Sînt, însă, oameni pentru care izolarea este un mod de viață.

Ne simțim iarăși foarte vulnerabili, ca și la Colectiv sau Caracal. Pentru că iarăși ies la iveală neglijența și minciuna.

„Aici, în casa asta, au fost trei rînduri de mineriade“ – îmi povestește Flavia Bălescu Coposu, una dintre cele două surori ale fostului lider țărănist, care locuiește împreună cu sora ei, Rodica, în aceeași casă, pe strada din spatele magazinului Unirea.

Încă încerc să găsesc lucrul acela de bine care să nu fie amestecat cu mai mult sau mai puțin rău.

E un motan gras, cenușiu, impunător. E șeful lor – zic eu. Așa că l-am botezat Eforilă. Unei pisici gri-vărgate, cu un model pe nas, de parcă ar purta o mască venețiană, îi spun Psiholoaga.

Potrivit unui studiu IRES, care analizează starea presei între 2010 și 2017, 2013 este anul în care media a fost credidată cel mai mult. Peste jumătate dintre românii chestionați au răspuns în 2013 că au multă și foarte multă încredere în presă

„Și cum adică avem noi mașini împuțite?“ (n.r. – una dintre criticile aduse taximetriştilor este că maşinile lor nu sînt îngrijite) „Vă rog frumos să filmați mașinile, să se vadă că nu sînt mașini mai vechi de 2010 în toată țara. Ce fac ei, fără ceas, fără casă de marcat… aşa se lucra acum zece ani. Ia

Olimpiu Borzea urma să plece în Grecia, cu cîțiva partizani, ca să fugă de Securitate. Era o perioadă în care se înmulțeau arestările. Securitatea devenea tot mai puternică. Era începutul anilor ’50 și se strîngea lațul, cum se spune. Așa că singura speranță pentru cei din Rezistență era fuga din țară.

Vecinii mei de azi, din București, nu îi știu. Dar îi simt. Și îi aud în fel și chip. În chip de bormașină, de pat care scîrțîie, de pași grei care traversează camera de la un capăt la altul în fugă, parcă, de bași care se aud în boxe, de oameni grăbiți, încruntați.

Cînd a mers la vot, Dodon a fost întrebat de o reprezentantă a secției ce fel de buletin dorește: în limba română sau în limba rusă? „În limba moldovenească!“ – a spus președintele. „Avem doar în limba română“ – i s-a replicat.

Despre Ceacanica se spune că a fost autodidact. Ştia medicină legală şi psihologie criminalistică, deşi în dosarul său de la Securitate scrie că avea doar patru clase gimnaziale (ulterior a făcut şi liceul). Ca să dobîndească, însă, cetăţenia română, a luptat în al Doilea Război Mondial, de unde s-a întors slăbit şi bolnav. A fost concentrat între 1939 și 1942, pe frontul de răsărit, în Basarabia și la Odessa, fiind decorat cu medalia „Bărbăție și Credință“, clasa a II-a.

N-am văzut niciodată de aproape mîinile unui pianist.

Chiar dacă rămîn sau pleacă, mulți continuă să se implice într-un fel sau altul în ceea ce se întîmplă în țară. Au organizat proteste la Bruxelles de fiecare dată cînd au simțit că e nevoie de ei: cînd secțiile de votare nu au fost suficiente, după incendiul de la Colectiv, cînd Guvernul Grindeanu a emis ordonanța de modificare a Codurilor Penale.

La Oraviţa, ca şi la Anina, localnicii sînt convinşi că doar turismul mai poate salva oraşele mici care au murit, puţin cîte puţin, odată cu minele din zonă.

„Era Revelionul 1990-1991 şi cei de la Divertis au avut patru ore din program. A fost foarte politizat. Se vorbea despre terorişti, despre falşii revoluţionari… Ion Iliescu a fost foarte deranjat de acel program şi, pe 3 ia­nuarie, preşedintele director general al TVR, Răzvan Theodorescu, a ţinut o şedinţă şi a zis să ne dăm dracu’ toţi demisia, că ăla n-a fost program! Cam aşa a fost tranziţia de la Revelionul comunist la cel din capitalismul sălbatic.“

Silvia e îmbrăcată în nişte pantaloni peste care şi-a tras o rochie şi un sacou jerpelit. Pe cap – o basma. Iese dintre două barăci, unde şi-a amenajat un culcuş din haine şi cartoane.

Trezit la 6. Pregătit copilul pentru şcoală. Soţul pentru serviciu. Dat de mîncare la pisici. Aerisit prin casă. Mici nimicuri. Zi de zi.

Peste drum de culcuşul Silviei stă Tavi. „Băiatul cu chitara.“

Nu a avut nici o zgîrietură, la cutremurul din 1977, deși clădirea la subsolul căreia se afla s-a prăbușit ca un castel din cărți de joc.

Constantin Ciolac are 64 de ani și locuiește în Cîmpia Bărăganului de la vîrsta de 2 ani, cînd a fost deportat din Basarabia, împreună cu familia lui. Satul Rubla, din raionul Brăila, populat de 480 de familii, a prins contur în aproape un an, timp în care oamenii și-au făcut singuri case.

Şoferii microbuzelor sau autobuzelor care bat Moldova în lung şi-n lat cunosc dintr-o privire cine pleacă în vacanţă, cine pleacă la muncă în străinătate sau cine pleacă, pur şi simplu. Bagajele, lacrimile, scenele de despărţire spun tot.

La vîrsta de 3 ani, Radu a fost diagnosticat cu autism. Cînd l-am întîlnit prima dată, era în clasa a V-a, printre cei mai buni elevi. Am ascultat atunci fascinată amintirile lui din autism. Special la el e faptul că s-a vindecat de această afecţiune, ca urmare a unei terapii de care a beneficiat intensiv de la 5 la 7 ani.

De multe ori, femeile pe care le-am întîlnit pe teren nu erau ele însele personajele mele. Dar erau acolo, lîngă bărbatul sau copilul sau o altă femeie cu care urma să vorbesc. Niște prezențe discrete, pe care le-am ținut minte.

De mai bine de două luni,  centrul Chi­şi­năului este ocupat de corturi. De mai bine de două luni, în Chi­şinău sînt proteste. Dispariţia unui mi­li­ard de dolari din băncile moldoveneşti a scos oamenii în stradă. Vreo 400 de corturi în faţa Guvernului, vreo 400 în faţa Parlamentului.

Pe 31 octombrie, la Petrila, minerii vor intra pentru ultima dată în subteran ca să scoată la suprafaţă ultima tonă de cărbune. Apoi, într-un an, clădirile minei ar trebui demolate, iar zona dezafectată, cu bani primiţi de la Uniunea Europeană. Acesta e planul.

Căpşunarii, exodul creierelor, cerşetorii, romii, muncitorii în construcţii, cei care au grijă de copiii sau de bătrînii străinilor şi… lista rămîne deschisă. Românii din afara graniţelor sînt împărţiţi şi amestecaţi. Ca şi cei care au rămas în ţară.

Era vară, la mare, la Mamaia. Festivalul de muzică uşoară Mamaia. Era demult. Pe atunci, nu se făceau glume despre „eternul Gică“, „nemuritorul Gică“, cel care i-ar fi cîntat lui Tutankamon şi ar fi fost prieten cu Burebista. Gică se afla printre concurenţii de la festival, iar muzicologul Viorel Cosma – în juriu.

Zi însorită, 3 martie 2004. Ion Iliescu era sărbătorit pentru ultima oară la Cotroceni şi se organizase Ziua porţilor deschise la Palat. Un motiv în plus ca aceia care-l simpatizau să nu rateze ocazia unei ultime cozi la Cotroceni. Erau sute de oameni, din toate colţurile ţării. Răbdători. Nu se grăbeau niciodată.

Într-o duminică în care, în sfîrşit, părea că primăvara şi-a găsit locul, liliacul înflorise şi se îngălbeniseră şi cîmpurile cu rapiţă, undeva, la aproape o sută de kilometri de Bucureşti, la Căzăneşti, în judeţul Ialomiţa, lumea a mers la vot. Mai exact, la referendum.

Pentru mine, „istoria“ reportajului radio în România e foarte recentă. Era la începutul anilor 2000, cînd la BBC, secţia în limba română, avea să-şi găsească locul o rubrică săptămînală, marţea, la 14,20 – „Reportajul săptămînii“. Nu ştiu dacă ne-a învăţat cineva vreodată cum se face un reportaj la radio, ca la carte.

Iulian a ajuns în Ursici cu nişte prieteni de la un grup de off-road. După o vreme s-au întors cu ceva ajutoare. Numai că Iulian nu s-a oprit aici. A vrut să aducă lumina în satul răsfirat pe muntele Şureanu. Aşa că a înfiinţat un ONG: Free Mioriţa.

Lecţia despre comunism la care am asistat într-o sală de clasă de la şcoala din Leiceşti a fost una atipică. Cu un profesor atipic. Ioana Haşu e jurnalistă şi nepoată de partizan. Aşa că a dat frîu liber imaginaţiei şi a spus lecţia despre partizani şi comunism, într-un mod creativ şi atractiv.

Cînd nu se vorbeşte despre ea, presa locală supravieţuieşte făcînd slalom printre probleme financiare, presiuni politice, iar uneori se confruntă şi cu lipsa de pregătire a celor care scriu la gazete sau fac emisiuni la televizor. Cu alte cuvinte, cam aceleaşi probleme pe care le are şi presa centrală.

Valentin Câmpeanu s-a născut pe 15 septembrie 1985, într-un sat din judeţul Dolj. A fost abandonat încă din prima zi. Şapte ani a stat la leagănul de copii din localitatea Corlate. În acest timp, a fost depistat cu virusul HIV, dar şi cu un retard mintal.

Ştiam că piaţa e deschisă doar pînă la ora 14, aşa că mă grăbeam să-i prind forfota. În metroul bruxellez, lîngă mine – o familie cu doi copii. Vorbeau franceza şi – după cum erau îmbrăcaţi – nu păreau foarte înstăriţi. În schimb, erau foarte gălăgioşi. Metroul era al lor! M-am gîndit, o clipă, că sînt români.

Bucureştiul poate părea un oraş lipsit de personalitate. Şi de poveşti. De multe ori, e greu să-l iubeşti. E greu să-l descoperi. Un străin „aterizat“ la Bucureşti e ca şi pierdut în spaţiu. În Capitală, există un singur punct de informare turistică, în pasajul de la Universitate.

Ce facem cu cîinii vagabonzi? E o întrebare pe care şi-o pun atît autorităţile, cît şi cetăţenii, de zeci de ani. E una dintre chestiunile în care toată lumea se învîrte într-un cerc vicios. Eutanasiere sau sterilizare? Adăposturi pentru cîini sau adopţia acestora? Nici una dintre măsurile propuse nu a fost dusă pînă la capăt.

Pentru un om de radio, e foarte important cu cine stai de vorbă pentru un interviu. Primul lucru care eşti întrebat în redacţie, cînd te întorci de pe teren, este: „Cum a fost?“ Iar asta se referă, de fapt, la... cum a vorbit interlocutorul. Acest lucru e important pentru că, la radio, totul se măsoară în secunde.

De ce m-am dus la doamna Pagu – Elena Pagu? Aflasem că, la 86 de ani, e dublă campioană la marş şi multiplă campioană europeană. Vîrsta ei e dublă faţă de a mea. Deci, a trăit cam două vieţi de-ale mele. Ei bine, la vîrsta ei, doamna Pagu încă aleargă cinci kilometri, de trei ori pe săptămînă. De unde atîta energie?!