De la Colonia Petrila la Planeta Petrila

Publicat în Dilema Veche nr. 611 din 29 octombrie - 4 noiembrie 2015
De la Colonia Petrila la Planeta Petrila jpeg

Pe 31 octombrie, la Petrila, minerii vor intra pentru ultima dată în subteran ca să scoată la suprafaţă ultima tonă de cărbune. Apoi, într-un an, clădirile minei ar trebui demolate, iar zona dezafectată, cu bani primiţi de la Uniunea Europeană. Acesta e planul. 

În 1990, în Valea Jiului erau 14 exploatări miniere, înşirate de-a lungul Jiului, plus Cîmpul lui Neag, unde se făceau exploatări la suprafaţă. 40.000 era numărul angajaţilor din sistem. Aici intrau şi cele două fabrici de utilaj minier. Acum, din 14, au rămas 7, din 7 vor rămîne 4. În cele 4 se vor băga, însă, sume uriaşe, pentru a le face rentabile. „Durează pînă o să avem cărbune extras din Valea Jiului cu costuri minime, dar care să reziste şi pe piaţă“ – îmi spune Aurel Anghel, director general al Societăţii Naţionale de Închidere a Minelor Valea Jiului (pentru că… da, pentru închiderea minelor s-a înfiinţat o instituţie specială!). „La noi, este 100 de lei gigacaloria, în Africa sau în Statele Unite este 60-40 de lei. Dar şi piaţa europeană s-a adaptat şi are preţuri mici. La noi, costurile sînt mari pentru că avem dotare proastă, iar infrastructura e foarte veche.“ 

Deşi resurse încă mai sînt destule în Valea Jiului. „Fără probleme“ – spune Aurel Anghel – „am putea exploata 50 de ani de-acum încolo, dacă am retehnologiza şi rentabiliza minele. Dar asta durează. Pînă atunci… le închidem, pe rînd. “ 

La Paroşeni, de exemplu, s-au investit 9 milioane de euro şi – din 2007 – a ajuns să aibă cele mai mici costuri. Ba, acum doi ani, a avut şi profit. Numai că mina de la Paroşeni a ajuns să fie pusă pe lista celor care trebuie închise şi… se va închide. Chiar dacă merge bine! Cum s-a stabilit care sînt minele care se închid? Oficial, pe criterii de performanţă, desigur. Neoficial, după ce închid microfonul… politic – mi se spune. Iar adevărul poate fi pe undeva pe la mijloc. La Petrila, de exemplu, conducerea Societăţii de Închidere a Minelor spune că nu mai e nici o speranţă, pentru că mina nu şi-a mai revenit de la accidentul din 2008, în care au murit 13 oameni (opt mineri şi cinci din echipa de salvatori). Aşa că Petrila – cea mai veche şi cea mai adîncă mină din Vale – va fi prima din cele trei care se vor închide. Petrila acum, iar Uricani şi Paroşeni peste trei ani, în 2018. 

Mina e „Moarte. Închisoare pe viaţă“ 

Petrila este, oficial, oraş. Prima casă pe dreapta îţi spune, printr-un citat pictat pe unul dintre pereţi, că: „Petrila e o lume ce nu seamănă cu nici o aşezare posibilă, cu nimic şi nimeni de nicăieri“ (citat din I.D. Sîrbu, scriitorul născut la Petrila). În centru, e Casa de Cultură, o clădire impunătoare pentru mica localitate, cu un monument în cinstea minerilor în faţă. Monumentului i se spune „Lacrima minerilor“. În rest – blocuri. În spatele lor, pe partea dreaptă a şoselei principale, se mai află cîteva străzi cu case care au scăpat de demolare. Pe partea stîngă – Jiul de Est, iar dincolo de el – mina. De fapt, ce a mai rămas din ea. Pe malul rîului, printre blocuri şi garaje, întîlnesc doi puşti care se plimbă cu bicicletele. Aflu că locuiesc chiar în blocurile de lîngă mină şi nu pot să nu mă întreb cum e să te trezeşti dimineaţa, iar primul lucru pe care-l vezi pe geam să fie furnalele, benzile transportoare, clădirile gri, acoperite cu praf. „Ce e mina pentru voi?“ – îi întreb. „Moarte. Închisoare pe viaţă“– îmi spune Alex, unul dintre puşti. „Cum aşa?“ „Păi, e întuneric acolo, sînt şobolani. Pe mine m-a dus tata acolo cînd eram mai mic şi mi s-a tăiat aerajul. Adică… parcă eşti într-o peşteră şi n-ai aer.“ „Tata îmi povesteşte că a trecut prin multe belele în mină“ – îmi spune celălalt, Răzvan. „Mama îşi făcea griji, că nu mai vine acasă. Eu nu o să lucrez în mină. Oricum, o să se închidă. O să plec din ţară! E ca o închisoare mina asta, adică… un loc unde te chinui pentru bani. Şi eu am fost în mină, dar mi-aş dori ca nici o persoană să nu mai ajungă acolo.“ 

Pentru bărbaţii care au lucrat în mină şi pentru nevestele lor, exploatarea era, însă, ca o binecuvîntare. Dincolo de temeri şi de munca grea. Mai bine spus, era o binecuvîntare pentru că aveau de unde să ia bani şi să-şi întreţină familiile, dar era – totodată – şi un blestem. Aşa se face că Valea Jiului este plină de pensionari tineri – pentru că minerii ies la pensie la 45 de ani – şi de văduve tinere. Pentru că, după 25 de ani de muncă în subteran, speranţa de viaţă nu e prea mare. Nica Tota e o femeie zdravănă, solidă, care a ţinut un bărbat-miner şi cinci copii. Mai bine de douăzeci de ani, în fiecare dimineaţă, făcea pachetul cu mîncare minerească: pîine cu slănină şi ceapă. „Fără slănină nu pleca. Mînca pîine cu untură, ca să reziste. Pe atunci nu aveam maşină de spălat şi am frecat la hainele lui mult şi bine. Mai întîi le puneam la moi cu leşie. Nici nu mai ştiu în cîte ape-i spălam hainele. Cîtă apă era pe Jiu! Dar să ştiţi că pe mine nu a vrut să mă ducă niciodată în mină, să văd unde lucrează! Nici nu voia să-l văd mascat cu cărbune pe faţă. El se spăla şi-şi schimba hainele, dar mirosul de praf de cărbune îi intra în piele. Viaţa de nevastă de miner a fost şi bună, şi rea. Salariul a fost bun, dar cînd începeau copiii şcoala trebuia să facem împrumut la CAR să le cumpărăm ce aveau nevoie!“ 

Soţul Nicăi Tota a apucat să iasă întreg la pensie. A făcut apoi silicoză, o boală de plămîni pe care o au aproape toţi cei care lucrează în mină. Apoi a paralizat. Patru ani s-a mai chinuit în cărucior. Apoi s-a stins, de tînăr. 

„Academia Mineritului Românesc“ 

La Petrila nu este, însă, totul gri. Ici-colo, o pată de culoare. Şi aş începe cu zidurile unor blocuri sau gardurile unor case pe care au mai rămas urme de versuri scrise cu vopsea colorată. Colorată este şi casa memorială Ion Desideriu Sîrbu, acoperită de citate şi pictată de copiii din oraş. Pînă şi un perete al minei a fost pictat şi scris. Pentru ce atîta risipă de vopsea?! Există o adevărată mişcare pentru salvarea culturală a minei Petrila. O petiţie online a adunat mii de semnături.

Artistul Ion Barbu s-a mutat acum ceva vreme la Petrila, locul unde s-a născut, de fapt, iar de atunci face lucruri prin care să atragă atenţia asupra locului şi valorii pe care acesta o are. El a înfiinţat şi casa memorială I.D. Sîrbu, pe strada care poartă acum numele scriitorului a cărui viaţă l-a inspirat pe Marin Preda să scrie Cel mai iubit dintre pămînteni. Pe vremuri, strada s-a chemat Ferdinand. Tot pe atunci s-a construit Colonia Minieră Ferdinand. Odată cu venirea comunismului, Colonia a fost dărîmată, s-au construit blocuri pentru minerii care trebuiau să dea ţării cît mai mult cărbune, iar numele străzii s-a schimbat în Zorilor, pentru ca după Revoluţie să devină I.D. Sîrbu.

Tot Ion Barbu organizează de cîţiva ani la Petrila un festival de teatru subteran. Spectacolele au loc chiar în fosta clădire a pompelor de la mină, clădire transformată într-un fel de centru cultural. Au venit la Petrila arhitecţi din Bucureşti, Cluj, Paris şi Berlin, arhitecţi pasionaţi de patrimoniul industrial. Şi pentru că 2015 este anul patrimoniului industrial în Europa, s-au organizat o grămadă de evenimente la Petrila: dezbateri, concursuri, turul oraşului cu bicicleta, expoziţii, proiecţii de filme, o partidă de şah uman în care „piesele“ au fost copii de la cluburile de şah din Vulcan şi Petroşani, concerte şi multe altele. 

Pe un zid al minei, de exemplu, au fost scrise numele minerilor care au murit în subteran şi a fost dezvelită şi o placă: „E.M. Petrila – monument istoric“. De fapt, ceea ce-şi doresc oamenii strînşi în jurul lui Ion Barbu este ca măcar o parte din clădirile minei să rămînă în picioare. 

Un pas important a fost făcut: Ministerul Culturii a emis o decizie prin care stabileşte că situl industrial de la Petrila are o valoare în contextul patrimoniului industrial al României. Este supranumit „Academia Mineritului Românesc“. 

Aşa că Ministerul Culturii a trecut cîteva dintre clădirile minei pe lista patrimoniului industrial. În mod firesc, acestea – printre care atelierele mecanice (datînd din 1879), clădirea compresoarelor şi termocentrala cu coşul de fum, trei puţuri – nu ar trebui să fie demolate. E lucrul pe care şi-l doreşte comunitatea adunată în jurul lui Ion Barbu. 

Andrei Dăscălescu lucrează de mai bine de doi ani la un film documentar despre Petrila. Îi spune

Ar vrea să filmeze ultimele zile ale minei. Pînă atunci, a adunat într-un album oamenii Petrilei. Chiar aşa îi spune,

O fotografie şi cîteva rînduri despre omul întîlnit, puse cap la cap, ca într-un puzzle, spun povestea minei vechi de 150 de ani şi a oraşului care s-a ridicat şi apoi a căzut, puţin cîte puţin, în jurul minei. Şi-au găsit locul în album foşti şi actuali mineri, farmacista oraşului, o profesoară, Cristina Şandor – Mama Petrilei, cum îi spun localnicii –, fostă ingineră în mină, acum cea care are grijă de casa memorială I.D. Sîrbu, mecanicul, păstorul, un bărbat întîlnit pe marginea drumului şi aşa mai departe. Toţi au legătură – prin trecutul lor sau printr-un membru al familiei – cu mina care se va închide peste cîteva zile. 

„Am rate şi la pîine, doamnă!“ 

Valea Jiului e traversată zilnic de zeci, poate sute de microbuze care fac legătura între localităţi. Dar e şi locul unde se practică un aşa-numit sistem de taxi comunitar. Sau taxi-

. Pentru că nimeni nu-şi permite să meargă cu taxiul, iar şoferii – foşti mineri – nu-şi permit să stea fără clienţi, există taxiuri în care se pot urca patru persoane, iar fiecare plăteşte 2-3 lei, în funcţie de locul unde vrea să ajungă. Aşa că ajungi uşor dintr-un loc în altul, dintr-o localitate minieră în alta. Cu un astfel de taxi am ajuns la Aninoasa, cel mai mic oraş din Valea Jiului. Aici mina s-a închis deja de ani buni, iar oraşul este în insolvenţă. 

Cîrciumile din Valea Jiului sînt pline doar în zilele de salariu ale minerilor. Iar la magazinele mici încă se vînd ţigări la bucată şi se completează zilnic în caietul cu datorii. Cînd am ajuns la Aninoasa, era zi de salariu. La parterul unui bloc cenuşiu, un magazin mixt: jumătate alimentară, jumătate cîrciumă. Şi aici se vinde pe datorie, dar nu şi astăzi. Două mese lungi de lemn, cu băncuţe înguste, puse afară, au adunat în jurul lor norocoşii micului oraş: cîţiva bărbaţi tineri care beau bere. Azi e ziua lor de salariu. De-aia spun că-s norocoşi! Lucrează în minele din apropiere, care – încă – nu s-au închis. La Paroşeni sau la Vulcan. „Cum să trăim? Foarte rău!“ „Cum, mă, foarte rău? Foarte bine, doamnă! N-avem tupeu nici copii să facem.“ „Cei care n-au mai găsit de lucru la mină trăiesc din fier vechi şi afine. Dar nici fier nu mai e, că au vîndut alţii ce mai rămăsese din mină.“ „Cei care n-au de lucru, stau aşa… unul lîngă altul, se uită pe stradă şi pipă o ţigară la trei inşi.“ „Dacă mai ţine mina de la Vulcan şapte ani, mă ajută Dumnezeu şi ies şi eu la pensie.“ Şi – întreb, timid – mai ţine mina şapte ani? „Păi, dumneavoastră mai ţineţi microfonul ăsta şapte ani?“ Dumnezeu ştie! – răspund. „Păi, şi la noi la fel.“ „Care, mă, şapte ani? Eu vreau să ţină douăzeci, să apuc şi eu să ies la pensie!“ – spune unul mai tînăr din capul mesei. „Eu şi la pîine am rate, doamnă!“ – intervine alt miner. „Aninoasa şi Detroit-ul sînt în faliment. Noi şi cu americanii! Azi am luat salariul, mîine mîncăm seminţe. Copiii ploii sîntem!“ „Dacă aş prinde unul să-l fur, acum l-aş fura! Şi puteţi să mă filmaţi!“

Spiritele s-au încins un pic. Poate de la bere, poate de la oboseala de după şut, aşa că vreau să destind un pic atmosfera, le propun să dăm noroc şi ridic halba pe care mi-o puseseră în faţă. „Nici gînd, pînă nu închideţi microfonul! Că vă duceţi la Bucureşti şi zice lumea că sîntem beţivi. Să ştiţi că noi spunem noroc bun în fiecare zi cînd intrăm în mină… dar noroc spunem doar o dată pe lună, cînd luăm salariul.“ 

„După ce s-a închis mina, s-a închis şi oraşul“ 

Cîţiva metri mai încolo, la unul dintre chioşcuri, unde se vinde şi pe datorie, şi ţigări la bucată, stă singur pe un scaun Ilie Rus. Nici nu bea, nici nu fumează. Doar stă. Povestea bărbatului pare să fie povestea Văii. M-a văzut cu un microfon în mînă şi m-a abordat într-o doară: „Nu ne faceţi şi nouă rost de locuri de muncă?“ Nici el nu credea că aş putea să fac rost. Dar pe mine m-a oprit din drum întrebarea lui. 

Aţi vrea să se deschidă mina? – îl întreb. „Sigur, aici mai e cărbune pentru cincizeci de ani! Eu am lucrat în mină 12 ani.“ N-a fost greu? „E, cum să fie greu? E greu să dai la lopată şi la sapă? Nici cînd duceam sulul de plasă sau grinda de 60 de kilograme nu era greu. Bine, că intrai în mină şi nu mai ştiai dacă mai ieşi. Spuneam «Tatăl nostru» şi făceam cruce, iar cînd ieşeam îi mulţumeam lui Dumnezeu că mă întorc cu bine la familie. Mă duceam acasă şi pupam copiii, bucuros că am ieşit de acolo. Pe 12 aveam lichidare, pe 26 avansul. Acuma…“ Ştiţi că oraşul e în faliment? „Păi, a zis la televizor. Noi, care eram cei mai tari aici în Valea Jiului, la Aninoasa… Cînd luau minerii salariul era plin aici de lume care venea şi vindea de toate. După ce s-a închis mina, s-a închis şi oraşul. Acum, stau acasă la 40 de ani şi mă ajută părinţii. Tata are pensie din mină. Eu n-am mai apucat-o. Mă mai duc la unul, tai un lemn, mai iau un ban pentru mîncare. De băut nu beau, de fumat nu fumez… Mi-e şi ruşine că stau pe pensia lu’ tata. Mai îmi zice cîteodată:

M-am dus la primar şi i-am zis să mă ia acasă la el, dacă nu are să-mi dea de lucru. Familia?!… am avut, dar cînd m-au dat afară de la mină, mi-au dat salarii compensatorii, am pus banii la bancă şi nevastă-mea a zis: hai să cumpărăm şi noi mobilă nouă! Şi s-a dus la bancă, a scos banii – 300 de milioane! –, apoi a luat copiii şi dusă a fost. Tocmai în Norvegia a plecat. Mai caută-i dacă ai unde! Băiatul avea 6 ani cînd a plecat. Acum are 19. Dacă-l văd, nici nu-l mai cunosc.“ 

Puţin mai sus, pe un deal, a fost mina. Înainte să urci, vezi un vagonet – obiect de muzeu – pus chiar la buza dealului. Pe el scrie anul în care a fost închisă mina: 2006. Mai exact, 17 aprilie 2006, după mai bine de 120 de ani. După închidere, primarul de atunci a avut o idee: să transforme mina, o parte în muzeu, o parte într-un soi de parc de distracţii. Turiştii puteau să intre într-o galerie, îmbrăcaţi în salopetă, cu cascheta cu lămpaş, cu vagonetul, ca să vadă în ce condiţii şi cu ce unelte se lucra. Pe pereţii uneia dintre galerii se afla la vremea respectivă istoria mineritului în picturi vechi şi în mozaic. Acum, desenele nu mai sînt, că unele clădiri s-au demolat, altele s-au renovat, iar proiectul primarului a picat, deşi – cîţiva ani – a primit finanţare de la Banca Mondială. O parte dintre clădiri au apucat să fie renovate şi acum stau văruite în culori vii, pustii şi nefolosite. Cîteva vaci şi cîţiva cai pasc printre ele. 

Viceprimarul oraşului Aninoasa, Adrian Albescu, a lucrat în mină, dar a ieşit la pensie la 45 de ani, aşa cum ies cei care lucrează în subteran. Îmi arată: uite, acolo a fost sediul administrativ, acolo casa maşinii, clădirea puţului, turnul… Pe turnul din beton, înalt de vreo douăzeci de metri, sus, au crescut cîţiva copăcei, care se înalţă de la un an la altul. Clădirile renovate de care vorbeam au fost scoase la licitaţie, dar nu le cumpără nimeni, pentru că n-au nici canalizare, nici apă.

Pe dealul opus, însă, viceprimarul îmi arată o clădire care e mîndria oraşului: o bază sportivă, unde se antrenează lotul naţional de tir cu arcul şi unde se organizează, încă din 1964, Cupa „Minerul“ la tras cu arcul. Pare o glumă faptul că într-un oraş în care oamenii spun că şi-au transformat frigiderele în şifoniere, pentru că erau mereu goale, există o bază sportivă la nivel european, singura din ţară care are un poligon special pentru tras cu arcul. 

Aninoasa are aproape 5000 de locuitori. A fost transformată în oraş la sfîrşitul anilor ’80, cînd acolo trăiau peste 6000 de oameni. Localitatea a intrat în insolvenţă în iunie 2013. Viceprimarul îmi spune să nu fac confuzia, ca alţi ziarişti, şi să spun că oraşul e în faliment. „Noi avem un plan de redresare şi cred că în 2016 lucrurile or să stea altfel. Sînt toate şansele să ieşim din situaţia asta. Am redus la jumătate bugetul de salarii, o să închiriem nişte clădiri şi scăpăm să mai plătim paza lor. Să ştiţi că sînt şi avantaje ale intrării în insolvenţă. În primul rînd, în tot acest timp, angajaţii Primăriei şi-au luat salariile, pentru că prima plată se face către angajaţi, apoi către creditori. Un alt avantaj e că nu ni se mai adaugă penalităţi la datorii, iar furnizorii de utilităţi sînt obligaţi să asigure funcţionarea Primăriei şi să nu ne oprească apa, canalizarea sau lumina.“ 

Dezavantaje? Localitatea nu are acces la finanţări europene. De fapt, din cauza unui credit pentru investiţii – spune viceprimarul – s-a ajuns la un pas de faliment. S-a construit un atelier-şcoală, dotat cu centrală pe gaz, dar la Aninoasa nu e gaz şi s-au reparat nişte clădiri vechi, care stau nefolosite. 

De fapt, Valea Jiului e un loc al contrastelor. Localităţile mici se înşiră de-a lungul Văii. Sînt pline de ruine şi de însemne care amintesc de efervescenţa minieră care era cîndva. Furnale care se înalţă, şi atît. Benzi transportoare care n-au mai cărat de mult cărbune. Mult praf. Drumuri proaste. Cîte un monument închinat minerilor. Lozinci care se mai văd pe jumătate, pe cîte un zid. Simboluri. Tîrnăcopul. Ciocanul. Lămpaşul. La tot pasul, magazine cu haine la mîna a doua. E o adevărată reţea second hand în Valea Jiului. „Visul imaginaţiei“ – aşa se cheamă magazinele care împînzesc Valea. Însă dacă urci pe munţii din zonă intri într-o altă lume. Natura, oamenii, turmele, colibele ciobanilor, limba diferită pe care o vorbesc oamenii de sus, de pe munte, şi nu jos, în mină. Dar asta e o altă poveste.

Liliana Nicolae este jurnalist la Radio Europa FM. A publicat recent cartea de reportaj Locuri, oameni, poveşti, Editura Casa de Pariuri Literare.  

Foto: A. Dăscălescu

header piese jpg
Sfaturi pentru conducătorii care apreciază piese auto online de calitate și serviciile unor profesioniști
Achiziționarea de piese auto online poate fi o modalitate convenabilă și eficientă de a-ți repara sau întreține mașina.
masa de paste jpg
Cum să aranjezi o masă festivă perfectă: trei sfaturi utile
Nu mai este mult până la sărbătorile de Paște. Chiar dacă poate părea cam devreme să începi pregătirile de sărbătoare, poți începe planificarea de pe acum dacă vrei să-ți impresionezi invitații.
caine in vacanta jpg
Cum să îți pregătești câinele pentru călătorii: 6 sfaturi pentru o vacanță fără probleme
Te pregătești să pleci în prima vacanță alături de câinele tău? Experiența de a pleca într-o călătorie cu cel mai bun prieten al tău poate fi una inedită, care te va încărca cu amintiri plăcute.
image png
Lumea în care trăim
Trăim ceea ce poartă numele de „marea epuizare”.
image png
Flori, lumi și profesoare
Flori le-am dus de cîte ori am avut ocazia, la propriu sau la figurat.
image png
Cît de puțin ne lipsește...
Zic alți psihologi: nu pierde copilul interior, „accesează-l”, joacă-te, have fun! Aiurea!
image png
Zoe, fii feminină!
În prezent, cînd vorbim despre feminism, nu ne mai raportăm la structura rațională a lui Beauvoir, ci la extremismele de tipul Solanas.
p 20 Aleksei Navalnîi WC jpg
O întrebare greu de ocolit
Pentru noi, astăzi, răul şi suferinţa nu sînt doar mari teme teoretice. Nici nu se limitează la experienţa lor privată.
image png
Tîlcuirile tradiției isihaste
O luminoasă excepție de la această triumfală decadență e de găsit în lucrarea Părintelui Agapie Corbu.
1038 21a centrul comunitar din Chiojdu, 2023 jpg
Arhitectura interesului public
Arhitectura interesului public reprezintă o dezvoltare rizomatică orizontală la nivel local.
p 24 M Plesu jpg
Cu ochii-n 3,14
Un preot din Spania, împreună cu partenerul său, au fost arestați pentru că ar fi făcut trafic cu Viagra.
image png
Pe ce te bazezi?
Pe măsură ce avansez în vîrstă, tind să cred că ceea ce numim intuiție se bazează pe experiența noastră de viață.
image png
De primăvară
Florile înșiruite mai sus se vindeau pe stradă, din loc în loc, înveselind-o. Schimbînd-o.
image png
Școli private, școli de fițe?
Nu se schimbase nimic, eram din nou o guvernantă „creativă”.
p 20 Valentina Covaci jpeg
Cum vorbim despre Dumnezeu
Merită să explorăm ce spune asta despre societatea noastră și despre discursul public din România.
image png
Călătorii în istoria cultului
A doua carte este o monografie asupra unui obiect liturgic esențial, pe care doar slujitorii îl pot vedea în altar: Antimisul. Origine, istorie, sfințire (Editura Basilica, 2023).
p 21 Geneva WC jpg
Nostalgii helvete
Job-ul (le petit boulot) pe care mi l-am dorit cel mai mult a fost cel de asistent plimbat căței genevezi.
p 24 M  Chivu 2 jpg
Cu ochii-n 3,14
● Un gunoier își dirijează colegul de la volanul autospecialei: „Dă-i, dă-i, dă-i! / Dă-i, că merge, dă-i!”. O versificație relativ salubră. (M. P.)
image png
Acceptăm prinți!
Termenul „sindromul Cenușăreasa” a fost folosit pentru prima dată de dr. Peter K. Lewin într-o scrisoare către Canadian Medical Association Journal, în 1976.
image png
Mama și tarabele
Mama, deși avea gusturi mai nobile și, atunci cînd se juca, îi plăcea să se joace mai luxos, înțelegea și nevoia mea de kitsch-ul nu chiar dulce, ci simpatic.
image png
Tramvaie
Timpul de așteptare e afișat electronic și calculat la secundă.
image png
După 20 de ani: cît ne-a schimbat Facebook viețile?
În 2020, Facebook anunța că nu va verifica reclamele politicienilor pe platformele sale, permițînd astfel și publicarea informațiilor false.
p 20 WC jpg
Proba gustului
Se susţine şi în Vechiul Testament, şi în Noul Testament, spunea Andrei Pleşu într-un curs de angelologie, că „omul e bine să aibă sare, adică să aibă gust bun...
p 21 WC jpg
Natura, industria și designul biofil
Mă refer la vegetația care urcă pe terasele zgîrie-norilor, într-un elan care amintește de literatura SF post-apocaliptică sau de imaginile.

Adevarul.ro

image
Nu suntem egali în fața bolilor: care sunt românii care nu vor plăti suprataxă pe concediu medical
Politicienii și-au făcut calculele și au decis că nu suntem egali în fața bolilor. Mai exact, PSD și PNL lucrează la o ordonanță de urgență prin care încearcă să elimine supraimpozitarea concediilor medicale doar în cazul anumitor pacienți
image
„Lâna de aur”, cel mai scump material textil natural din lume. Firul de Vicuña se vinde la gram, la fel ca aurul
Firul de Vicuña, recoltat o dată la doi sau trei ani în cantități limitate, se distinge ca fiind cel mai rar și scump fir din lume. Cu o grosime de 12 microni, comparabilă cu cea a aurului, este comercializat la gramaj, se vinde la prețuri exorbitante și presupune un proces de producție meticulos.
image
Decizie radicală pentru „Tesla de Cluj”. „Dacă ziceam că e produsă în Elveția, clienții ar fi sărit s-o cumpere cu 450.000 de euro”
Echipa proiectului a luat o decizie importantă: va regândi „Tesla de Cluj” într-o variantă mult mai ieftină. „Probabil că dacă ziceam că mașina este produsă în Elveția, clienții ar fi sărit să o cumpere cu 450.000 de euro”, susține Florin Dehelean, unul dintre investitori

HIstoria.ro

image
Cum percepea aristocrația britanică societatea românească de la 1914?
Fondatori ai influentului Comitet Balcanic de la Londra, frații Noel și Charles Buxton călătoresc prin Balcani, în toamna anului 1914, într-o misiune diplomatică neoficială, menită să atragă țările neutre din regiune de partea Antantei.
image
Istoricul Maurizio Serra: „A înțelege modul de funcționare a dictaturii ne ajută să o evităm” / INTERVIU
Publicată în limba franceză în 2021, biografia lui Mussolini scrisă de istoricul Maurizio Serra, membru al Academiei Franceze, a fost considerată un eveniment literar şi istoric.
image
Procesul „Numai o guriță”, o noutate pentru justiția română la început de secol XX
În primăvara anului 1912, pictorul Gore Mircescu îl aducea în fața justiției pe librarul Constantin Sfetea, pe motivul reproducerii neautorizate a uneia din lucrările sale – „Numai o guriță” – pe care cel din urmă o folosise la ilustrarea unor cărți poștale.