Surorile din casa cu mușcate la ferestre

Casa cu mușcate la ferestre. Așa a fost descrisă de către un jurnalist francez casa în care timp de 25 de ani a trăit Corneliu Coposu. În București, pe o stradă din centru, prin spatele magazinului Unirea. E o casă modestă, cu intrarea direct din stradă. Pe un zid, o placă mică: Aici a locuit în perioada 1975-1995 Corneliu Coposu, care a trăit între 1914-1995, la capătul unei vieți de bătălii și sacrificii pentru democrație în România.

Casa urma să fie demolată în februarie 1990, dacă nu venea Revoluția. Sub ferestrele din stradă se văd încă urmele cocktailurilor Molotov aruncate în timpul mineriadelor. Aici se întîlneau în primele luni după Revoluție liderii PNȚ. Veneau chiar și oameni simpli, care auziseră despre suferințele lui Corneliu Coposu în închisorile comuniste.

„Aici, în casa asta, au fost trei rînduri de mineriade“ – îmi povestește Flavia Bălescu Coposu, una dintre cele două surori ale fostului lider țărănist, care locuiește împreună cu sora ei, Rodica, în aceeași casă, pe strada din spatele magazinului Unirea.

„Prima a fost pe 29 ianuarie, cînd au venit vreo 20 de inși. Cred că erau beți. Și au venit la geam să strige Jos Coposu! Să plece Coposu! Pe noi ne învățase o prietenă de-ale mamei că dacă într-o discuție cineva ridică tonul, dacă vrei să ai cîștig de cauză, trebuie să cobori tonul. Eu am scos capul pe fereastră și le-am zis aproape șoptit: De ce țipați? Că nu e nimeni surd… Unde e Coposu? – au zis ei. E la sediu. Nu e acolo! Atunci… căutați în altă parte. Și s-au potolit. A doua oară, a venit o echipă cu o găleată cu vopsea și au scris tot felul de prostii pe casă. Apoi au venit alții, care au spart ușa, au ciocănit toți pereții căutînd valută, au dat jos tencuiala, au tăiat husele de pe scaune și fotolii… au furat ceasuri și ce au mai găsit… și au plecat luîndu-l pe soțul meu prizonier. Apoi, a treia oară cînd casa a fost luată cu asalt, a fost chiar la Mineriadă. Atunci au vrut să dea foc casei. Au aruncat o sticlă cu benzină. A doua zi au venit, au spart geamul, au intrat, au făcut dezastru. Eram doar eu acasă. Rodica lucra, era la birou.“

„Îmi amintesc că mi s-a dat un telefon să intru pe ușa din dos, atunci cînd vin acasă“ – povestește sora mai mică, Rodica. „În față puteau să fie cei care au demonstrat toată dimineața. O colegă care a auzit ce am vorbit eu la telefon s-a dus acasă și i-a spus băiețelului ei: Dănuț, mamă, hai să mergem cu tata, să apărăm casa domnului Coposu!

Cînd le-am vizitat pe surorile Coposu, la fereastră nu mai erau mușcate, dar ușa de la intrare scîrțîia, așa cum – mi se spune – a scîrțîit întotdeauna. Stăm la masa din sufragerie, unde amintirile sînt povestite simplu, fără accente dramatice.

„Mi-a rămas în minte că, dintotdeauna, a fost un om de o generozitate nemaipomenită. Încă din copilărie“ – îmi spune Flavia Bălescu Coposu, povestind despre fratele cel mare, Corneliu Coposu. „El supraveghea jocurile noastre. Era o diferență de vreo zece ani între noi și nu prea aveam ce să căutăm în jocurile băieților, dar întotdeauna ne făcea loc și nouă. Uneori, ne inventa un rol în jocurile lor, doar ca să ne implice și pe noi. Cînd juca fotbal cu băieții din sat, noi trebuia să fugim după mingile care ieșeau de pe teren și să le aducem înapoi. De pildă, jucam «cumpăna». Eu aveam vreo 5 ani atunci și îmi amintesc că se repara biserica, se aduseseră acolo schele și se făcuse o cumpănă din niște scînduri, la o înălțime de un metru și jumătate. Noi ne urcam acolo de-o parte şi de alta. El se așeza întotdeauna ultimul. Dacă se rupe scîndura aia, să cădem peste el. Făcea nişte lucruri extraordinar de delicate pentru noi, fraţii mai mici, ca să nu ne simţim prost. Să ne bage şi pe noi în seamă. Mai era atunci un joc inventat de el după o nuvelă. «Sobieski şi plăieşii». Acasă la noi era un coşar de porumb, la vreun metru jumate de pămînt, care – ziceam noi – era Cetatea Neamțului. Vara se golea de porumb şi noi ne jucam acolo. Armele erau scaieţii pe care-i culegeam noi, copiii mai mici. Iar băieții și copiii mai mari erau plăieşii lui Ștefan cel Mare şi Sobieski cu armata lui. Şi începea bătaia cu scaieţii. Unul dintre copiii de mineri, foarte agil, se urcase în coşar şi după el toată ceata. Şi a fost o bătălie corp la corp cu scaieţii. La un moment dat, Cornel a spus: În carte scrie că Ştefan cel Mare i-a învins pe polonezi, aşa că noi învingem!

A doua zi a venit soţia directorului de mînă cu băiatul, care se jucase și el cu noi. Acesta avea un păr roşu și creţ. Maica-sa povestea că a avut părul plin de scaieţi şi că o să-l tundă, o să stea toată vara fără păr.“

Amintirile surorii mai mici, Rodica, vorbesc despre o casă plină întotdeauna de prietenii fratelui ei.

„Mereu era casa plină de musafiri şi de bună dispoziţie. Şi, cînd venea el acasă, avea mereu un cadou pentru mine, fiind cea mai mică dintre surori. Îmi aducea nişte păpuşi foarte frumoase şi, întotdeauna, dulciuri, nişte figurine de ciocolată, jocuri… Apoi a venit perioada refugiului, războiul… iar tata a murit la zece ani după refugiu. Mi-aduc aminte primul Crăciun fără tata. Atunci, Cornel a avut grijă să-mi aducă mai multe jucării decît de obicei, ca să nu fiu tristă. Şi erau o mulţime de jucării mecanice, dar cel mai mult mi-a plăcut un joc de inteligenţă. Era cu harta României şi cu nişte file cu întrebări despre România şi despre Europa. Jocul era cu nişte baterii şi beculeţe. Dacă nimereai răspunsul corect, se aprindea beculeţul. De unde izvorăşte Dunărea? Care sînt anii de domnie ai lui Ştefan cel Mare? Erau tot felul de întrebări… despre rîuri, unde sînt cele mai importante fabrici de zahăr… Mi-a plăcut foarte mult jocul ăsta. Era și un tren cu gară, cu un lampion care făcea semnale. Sau un submarin, cu care ne jucam într-un lighean. Amintiri!“

De primul Crăciun fără tatăl lor, preotul greco-catolic Valentin Coposu, își amintește și Flavia Bălescu Coposu. Era, practic, primul an de refugiu. „Am primit atunci o miniruletă. Nu vă spun ce era acolo! Au venit o mulţime de musafiri. Noi am fost întotdeauna o casă foarte deschisă. Fiind cinci copii, fiecare venea cu prietenii lui şi era casă plină. Atunci, cu miniruleta jucam pe boabe de fasole. A făcut Corneliu nişte jetoane din hîrtie colorată şi cine ţinea casa punea garanţie 2 lei. Vă închipuiți ce nebunie era acolo, cum se învîrtea ruleta. Eram toţi adunaţi în jurul ei! Ne jucam şi cu trenul, care se monta pe parchet. Avea gară şi fluiera trenul şi ieşea acarul şi făcea semn cu lămpaşul… o nebunie era. În iarna aceea, Corneliu ne-a învăţat un fel de rummy cu cărţi. Ne-a adus şi rummy. Îmi amintesc că se găseau tot felul de lucruri făcute de puşcăriaşi. Din acesta am avut, cu piese din ebonită. Organizam cîte un joc de rummy, uneori. Nu era televizor. Era doar radio. Îmi aduc aminte cu mare nostalgie de el. Şi de bunătatea lui, şi de generozitatea lui. Niciodată nu a făcut ceva numai pentru el.“

Pasiunea pentru bridge nu a reușit să o transmită, însă, surorilor lui. Se știe că fostul lider țărănist a fost un mare pasionat de acest joc. „Zicea că e un joc inteligent și el ne-ar fi învăţat“ – îmi spune Flavia Coposu. „Dar nu prea aveam timp. Învăţam mult. Fiind refugiați, ştiam că singura noastră şansă era să învăţăm carte. Tata tot timpul ne spunea asta: Voi trebuie să staţi pe picioarele voastre.

Din cauza jocului de bridge, Corneliu Coposu a avut probleme în perioada comunistă, cînd se credea că tot ce este „imperialist“ nu e bun. Mai tîrziu, surorile Coposu aveau să descopere în dosarele Securității că un membru PNŢ destul de important se angajase să-l urmărească și să-l toarne pe Coposu. Se credea că e imoral să joci bridge. Confundau jocul de bridge cu jocurile de noroc.

De altfel, dosarele de urmărire ale lui Corneliu Coposu, patru la număr, au aproximativ 10.000 de file. Unul dintre dosare are 38 de volume, dintre care 20 sînt strict de tehnică operativă, adică de înregistrări, cu tot ce se întîmpla în casă. Corneliu Coposu a fost urmărit „la nivel înalt“, cum se spune. Informatorii din dosarul său erau de încredere pentru Securitate. Iar unii dintre ei erau persoane din apropierea PNȚ sau chiar membri ai partidului.

Surorile își amintesc primul Crăciun fără tatăl lor, dar și primul Crăciun fără fratele lor Corneliu. „Cînd a fost arestat, pe 14 iulie 1947, Arlette, soţia lui, a fost dată afară din casă şi a venit să locuiască împreună cu noi“ – povestește Rodica Coposu. „Nu au lăsat-o să ia decît strictul necesar. Un halat de casă, periuţa de dinţi şi rochia de pe ea. Nici cărţi, nici fotografii – nimic. Mai tîrziu am aflat că, la blocul în care locuiau ei, şi paznicul, şi femeia de serviciu erau turnători. Au luat tot din apartament, au ars documente. Potrivit tradiţiei, însă, noi ne-am adunat, în acel Crăciun. Dar a fost foarte trist. De colindat nu prea îi ardea nimănui, dar era un moment de speranţă, pentru că aflaserăm că fratele nostru ar fi la penitenciarul de la Piteşti, iar ziua în care litera lui primea pachet era 30 decembrie. Cumnata noastră s-a pregătit cu alimente, o lampă cu gaz, că auziserăm că aveau voie acolo. A stat toată ziua la poarta închisorii, dar s-a întors seara fără să fi reuşit să-i dea pachetul, pentru că el nu era pe lista celor care aveau dreptul să primească pachete. În aceeaşi zi, am aflat la radio că Majestatea Sa Regele Mihai a abdicat. A fost un an nou foarte trist pentru familia noastră, cum probabil a fost pentru foarte mulţi români.“

Flavia Bălescu Coposu povestește că i-a rămas în minte o întîmplare din acea noapte: „În centrul Bucureștiului se organizase artificial o sîrbă, ca şi cum lumea se bucura că a abdicat regele. Era o sîrbă cu strigături, urlete, parcă erau sălbatici. A fost cel mai trist an din viaţa mea. A fost copleşitor. Am avut sentimentul că s-a terminat viaţa noastră. A doua zi, la ora 6, am plecat la biserică să ne rugăm. Lumea era, de fapt, extraordinar de tristă, pentru că Regele Mihai a fost foarte iubit.“

Au urmat ani fără Rege, dar și fără fratele lor Corneliu. Procesul lui a fost în 1955. Dar timp de șapte ani a fost la Rîmnicu Sărat şi, în perioada respectivă, familia nu a știut nimic de el. Nici unde era, nici dacă mai trăiește. A fost eliberat în 1962 şi trimis cu domiciliu obligatoriu într-un sat numit Valea Călmăţuiului. Era unul dintre satele construite de bănăţenii deportaţi în Bărăgan. Acolo, din chirpici, stuf şi nuiele, şi-au făcut nişte case.

„Noi am primit un mesaj de la el printr-un domn care s-a liberat“ – povestește Rodica Coposu. „Ne-a trimis o scrisoare. Scria acolo: Dragele mele, care mai sînteţi în viaţă, dacă puteţi să mă ajutaţi, vă rog, vă dau adresa mea. De la acel domn am aflat cum să ajungem acolo. A doua zi, mama cu sora Doina – care nu mai este – au plecat cu ceva alimente la Valea Călmăţuiului. Mama a stat acolo, ca să aibă grijă de el. Sora s-a întors, că avea serviciu, dar după o săptămînă s-a dus Flavia cu soţul ei, iar după alte două săptămîni mi-a venit mie rîndul să mă duc să-l văd. Mi s-a spus să nu mă sperii, că este foarte slab. Şi, într-adevăr, la marginea şoselei, unde oprea autobuzul, mă aştepta. Era slab, ca o arătare înaltă, subțire. Ca o sperietoare de ciori. Cu o cămaşă care flutura pe el. Este o imagine pe care nu o s-o uit niciodată. Avea faţă slabă, se vedeau dinții prin buza superioară. Fiind ras în cap, se vedeau oasele craniului, aşa cum învăţasem la şcoală că oasele craniului sînt îmbinate ca dinții de fierăstrău. Vorbea extrem de greu. Abia articula. Se spune că gîndurile merg mai repede decît vorbele. Atunci, o zi şi ceva am stat şi am observat că el citea cu voce tare, ca să reînveţe să vorbească.“

„Cînd m-am dus eu să-l văd a făcut un fel de criză“ – continuă povestea Flavia Bălescu Coposu. „Am crezut că se prăpădeşte. Avea edemul foamei în ultimul grad. Şi am cerut aprobarea la ofiţerul ăla care era cel mai mare peste sat să îl duc la doctor. Nu putea merge, nu putea vorbi, nu putea mînca. Surprinzător, mi-au dat voie să merg cu el la doctor. Noroc că era fratele unei deţinute cu un IMS şi l-am rugat să ne ducă. Am fost la o policlinică. Era aglomeraţie. Lumea s-a dat la o parte, ca şi cum ar fi fost un mort. Doctorul, cînd l-a văzut, l-a întrebat: De unde vii, domnule? Din închisoare – a răspuns Cornel cu glas stins. După cît timp? După 17 ani. Doamne Dumnezeule! – a zis medicul. L-a aşezat pe scaun și i-a făcut o injecție. E în ultimul hal. De foamete. Aveţi grijă – mi-a zis – să-i daţi ca la copil: lapte, ceai, un pic. Mi-a dat și nişte vitamine pentru el. Atunci mi-am dat seama că românii au compasiune. Nu au zis nimic că am intrat în faţă. Doctorul m-a întrebat cu ce ne întoarcem. Zic: am luat o cameră la hotel. Bine, că altfel vă ofeream o cameră la staţionar. Corneliu zicea că nu vede. Era normal. Alături era oculistul. Culmea coincidenţei, oculistul, cînd aude numele, zice: Nu sînteţi din comuna Bogota? Ba da. Copiii părintelui Coposu? Da. Păi, tatăl meu a fost oculistul care a avut grijă de dvs. cînd erați copii! Nu i-a dat ochelari. Nu vedea doar pentru că era foarte slăbit. Am făcut toată dieta recomandată de medic. Mama n-a mai vrut să ştie de noi. A stat cu el acolo, pînă a putut să părăsească domiciliul obligatoriu. Încet-încet, s-a făcut bine. Şi-a revenit.“

Corneliu Coposu a făcut o închisoare extraordinar de grea. Povestea că, la Rîmnicu Sărat, timp de doi ani nu a văzut lumina zilei, pentru că nu a avut uşă la celulă. Era astupată. Însă el nu a povestit niciodată familiei cît de greu i-a fost în închisoare. „Dimpotrivă“ – spune sora lui Rodica. „Povestea deseori lucruri amuzante, replici ale tovarăşilor lui de suferinţă.“

Despre chinurile din închisoare, familia a aflat după Revoluţie, în 1992, cînd Lucia Hossu-Longin i-a luat un interviu în Memorialul Durerii. „Atunci am aflat cum era la Rîmnicu Sărat, cum îi ţinea, cum îi bătea… am şi văzut celula în care a stat el. A stat singur ani de zile. De aceea, cînd a ieşit de acolo nu mai putea să vorbească. Atîta a spus: că dacă nu avea credinţă în Dumnezeu şi dacă nu credea că va supravieţui, dacă n-ar fi avut la ce să se gîndească… ar fi înnebunit. Făcea jocuri de şah în minte, se gîndea la originea cuvintelor şi încerca să şi-o explice şi se gîndea la anumite lucruri pe care le citise.“

Tot în închisoare a scris şi poezii, peste 10.000. Nu le-a ținut minte pe toate. Dar poate cea mai cunoscută a fost Ruga, pe care Vali Sterian a făcut muzică. Flavia Bălescu Coposu își amintește că, într-o zi, pe cînd erau în Valea Călmăţuiului, la masă, fratele ei a început să recite nişte versuri. A rugat-o să le scrie după dictare. Dar nu a vrut să le publice niciodată. Zicea, cu modestie, că el nu este poet.

„Avea nişte sfieli. Nu i-a plăcut să spună lucruri despre el. Am asistat odată la un spectacol de revistă, după 1990. Cînd a intrat în sală, lumea l-a aplaudat. Şi-a pus capul între umeri şi s-a aşezat pe scaun. I-am zis: Scoală-te şi mulţumeşte! S‑a ridicat. Nu-i plăcea acest fast. Ura fastul şi veleitatea. Dar, totodată, era foarte vesel, avea un umor special. Și îi simţeai bunătatea. Dacă istoria s-ar fi repetat, ar fi făcut acelaşi lucru. Groza i‑a propus la un moment dat să plece în America. Chiar i-a spus: vezi că puşcăria americanilor e grea, dar a ruşilor e şi mai grea. Dar el a iubit ţara asta în mod stupid, Doamne, iartă-mă! Mi-aduc aminte că l-am întrebat odată: cum poţi tu să mai iubeşti ţara asta, după ce ai fost atît de bătut şi chinuit în închisoare? A glumit, spunînd că cei care l-au bătut pe el nu erau români, erau asiatici. Vișinescu ce era? – l-am întrebat atunci.“

Corneliu Coposu ura fastul şi veleitatea, dar ura şi răzbunarea. Spunea că nu e bine să te răzbuni pe cei care ţi-au făcut rău. Flavia Bălescu Coposu crede însă că cei care au suferit atîta, la fel ca fratele ei, au trecut peste sentimentele umane.

„Nu vreau să exagerez“ – spune. „Dar nu e singurul. Nu i-am auzit niciodată pe cei care au făcut pușcărie politică spunînd Lasă, că le arătăm noi. Deloc. Corneliu zicea că nu e o prioritate această problemă. Mai mult. Zicea: eu i-am iertat pe toţi, Dumnezeu să-i judece.“

Ionuţ Gherasim, primul şi ultimul şef de cabinet al lui Corneliu Coposu, stă la aceeași masă cu surorile Coposu, în sufrageria casei cu mușcate la ferestre. Povestește că era odată împreună cu Corneliu Coposu, în martie 1990, și i-a arătat pe cineva vizavi de hotelul Bucureşti: Uite, ăsta ne-a bătut pe noi crunt la Rîmnicu Sărat. „Era foarte sprinten, a trecut strada și s-a dus la bărbatul pe care mi-l arătase. Acela l-a recunoscut şi a început să tremure. Corneliu Coposu, Seniorul – cum îi spuneam – i-a zis: Dacă într-o zi o să fii judecat, să mă chemi ca martor al tău, pentru că o să declar că ai fost nebun. Ăla a început să tremure, nu a înţeles ce a vrut să spună domnul Coposu. Mereu ne-a zis: niciodată să nu vă răzbunaţi pe cei care ne-au făcut nouă rău. Pentru noi a fost un exemplu. Ne-a învăţat să fim buni, răbdători şi iertători. Nimeni din politică nu mai gîndeşte aşa.“

Corneliu Coposu era dezamăgit, însă, de felul în care au evoluat lucrurile după 1990. Dar asta nu-i o noutate. A apucat să o spună de multe ori, după 1990.

„El şi-a dat seama că nu se vrea o democraţie reală“ – spune Flavia Bălescu Coposu. „A sperat în generaţia tînără şi în ajutorul celor din afară. Mai spera şi în degetul lui Dumnezeu, şi în România asta, că-şi va reveni. Cred eu că nu a intuit perversitatea noului regim care era tot de sorginte sovietică. Era o viclenie specifică, de care este foarte greu să-ţi dai seama. El credea, însă, foarte mult şi în poporul român, şi în divinitate. Dar s-a cam înşelat. Eu cred doar în Dumnezeu. Şi sînt foarte tristă cînd văd ce se întîmplă. Dar mă gîndesc, dragă doamnă, că Papa Ioan Paul al II-lea, atunci cînd a fost în România, a spus că această ţară va fi grădina Sfintei Fecioare Maria. Cred că el a ştiut ce spune. Poate, totuşi, Dumnezeu o să facă o minune cu noi. Nu ştiu cum. Că numai o minune ne poate salva. Lumea şi-a pierdut busola.“

Liliana Nicolae este jurnalist la Radio Europa FM. A publicat recent cartea de reportaj Locuri, oameni, poveşti, Editura Casa de pariuri literare.

Foto: arhiva personală Ionuț Gherasim