Cînd trădarea e familiară

Într-o vreme în care perfecțiunea este o cerere imperioasă, nu este de bonton să se aducă în discuție lipsa iubirii materne sau mama care nu a putut fi mamă și să se pună sub lupă modul în care mama a eșuat. Se preferă idealizarea părinților, fericirea copilăriei și o beatificare a maternajului. „A fi mamă” nu este un lucru ușor de realizat, iar nașterea unui copil nu vine la pachet cu abilitățile și capacitatea de a fi mamă. Nu toate femeile care biologic au copii, cu statut civil de mamă, au și capacitatea psihică de a îndeplini funcția de maternaj. Așa cum nu înseamnă că dacă o femeie nu are copii biologici, nu are dimensiunea psihică maternă dezvoltată. Regizorul Călin Peter Netzer a adus pe ecran reverberațiile unei relații turbulente cu o mamă narcisic-perversă în filmul Familiar, care continuă filmele Poziția copilului și Ana, mon amour. Subiectul relației mamă-copil trebuie discutat cu cărțile pe față, fără ornamente, mai ales atunci cînd zdruncină din rădăcini identitatea copilului și a viitorului adult. Dragoș Binder, personajul principal al filmului lui Netzer, ajuns la vîrsta de mijloc, pornește într-o anchetă personală în privința unui moment critic din istoria de cuplu a părinților săi, care l-a afectat profund. Mintea lui tînjea disperată după un soi de ancoră care să îndepărteze pierderea în ceață și confuzie și să exorcizeze fantomele care îi aduceau disperarea. Minciunile erau vărsate și se prelingeau ca smoala lichidă. Dragoș își bîjbîise identitatea, o identitate construită din minciuni și ascunderi. În această anchetă, el este condus de o fantasmă comună copiilor trecuți prin abuzuri, conform căreia ar putea avea altfel de părinți. Dragoș e nesigur pe rădăcinile lui paternale, pe identitatea lui. Secretele de familie, interdicția de a se gîndi la evenimentele din trecut bîntuie relațiile dintre părinți și copii, iar Dragoș e hotărît să facă lumină. Ce reiese din căutările lui este însă un adevăr pe care îl cunoștea deja înăuntrul lui, dar care era dificil de acceptat. El descoperă o mamă cu o psihopatologie narcisic-perversă care îi alterează realitatea și îl împiedică să își construiască o identitate, o mamă care-și rănește copilul prin violențe subtile care îmbracă forma unei dedicări nelimitate acestuia, acoperind golul indisponibilității psihice pentru el. Pentru acest tip de mamă nu există vreun loc înăuntrul ei care să o facă să își pună întrebări despre ea și acțiunile ei. 

Mamele narcisic-perverse au imaginea de mame perfecte, par mereu relaxate, fără cusururi și în control. Nimic nu transpare în exterior. Prin urmare, atunci cînd copilul încearcă să spună despre drama din relația cu mama, nimeni nu-l crede și e condamnat la izolare, suspendat între fals și adevăr, jertfit pe altarul imaginii familiei. Această mamă trăiește într-o lume a minciunii, a trădării, un călău care destructurează psihic realitatea copilului pentru menținerea unui prestigiu, a unui statut social și a unei imagini perfecte. Ele sînt dominatoare, invazive și au un oarecare interes pentru ceilalți doar dacă sînt folositori în schema perfecțiunii ei: bani, prestigiu, putere. Copilul are funcția de trofeu care să le valideze imaginea. Poziția lor, atunci cînd copilul trece printr-o dificultate, este de victimă, ca și cum ea ar fi cea care suferă și va face ca totul să fie despre ea, despre suferința ei. Acest tip de mame neagă cu vehemență tulburarea lor, victimizîndu-se și inversînd culpabilizarea. Ele nu simt cu adevărat vinovăție, ci o mimează și o folosesc doar pentru a se repoziționa drept victime. Copilul mamei narcisic-perverse învață repede că expresia emoțională este periculoasă pentru că ar putea deveni manipulabilă în relația cu mama. El poate reacționa simptomatic, cu tulburări de somn, agresivitate, comportamente de opoziție, anxietate, adicții, comportamente care îl pun în pericol. 

Aidoma mamei din film, o mamă narcisic-perversă apelează la toate metodele pentru a-i invalida psihic pe ceilalți, uneori poate recurge chiar la medicație, precum sedativele pe care le oferă celor din jur pentru a-i păstra într-o stare de neputință consolidîndu-și, în acest fel, puterea.

Mama lui Dragoș creează confuzie între generații printr-un comportament seducător, nu are respect față de spațiul intim al copilului devenit bărbat și intervine mereu în relațiile lui amoroase. Totodată, creează cu fiul ei o complicitate care subminează figura tatălui. Într-o atmosferă incestuoasă, mama îl exclude pe tatăl băiatului și distruge imaginea lui de tată prezentîndu-l ca pe un demisionar incapabil. Transgresările tuturor limitelor psihice distrug construcția identitară a copilului, raportul lui cu filiația, încrederea în sine și în ceilalți, raportul lui cu realitatea. Dragoș este adus într-o asemenea stare de confuzie și anxietate încît cu greu o poate tolera, prins în otrava minciunilor, în care transgresiunea și destructurarea psihică sînt legate. Violența psihică este invizibilă și distruge profunzimile ființei. Dragoș devine captiv într-o confuzie a sensurilor pe care o reproduce în relație cu ceilalți. El își externalizează experiența fără să o poată gîndi și metaboliza.

Cei înscriși în registrul psihopatologiei perversiunii narcisice îi folosesc pe ceilalți ca pe instrumente pentru a se pune pe sine în valoare. Fără să prezinte simptome, aceștia induc simptomele celor din jur, protejîndu-se de propria suferință și furie narcisică, de psihoză și depersonalizare. O mamă înscrisă în psihopatologia perversiunii narcisice descalifică emoțiile și gîndurile copilului, se preface că nu înțelege ce spune celălalt, lăsînd impresia că exprimarea interlocutorului este confuză; ea minte, adulează și laudă fals, devalorizează și construiește iluzia egalității de nivel. Valeria este o mamă care îl ceartă pe fiul ei că e seducător cu altă femeie deși este într-o relație, iar în intimitatea cu el îl invită la complicitate împotriva tatălui și îl invită să doarmă cu ea. Astfel, legea este tratată ca fiind falsă, iar negarea legii se transformă în negarea realității. Anularea diferențelor dintre generații atacă înscrierea copilului într-o ordine simbolică și acceptarea realității. Limbajul unei mame narcisic-perverse este un limbaj al urii care folosește limbajul iubirii. Ea urăște ca și cum ar iubi, deghizînd propriile nevoi în interesele copilului și violența invizibilă în bune intenții. Dragoș nu a putut să se identifice cu tatăl lui din moment ce tatăl fusese exclus și concediat de propria lui mamă, deopotrivă ca tată al copilului și partener al ei. Din acest motiv, el nu a mai putut să parcurgă stadiile inițiale care conduc de la separare la individuare și să deplaseze identificările dinspre mamă către tată. Un copil trădat de cei care trebuiau să îl protejeze își pierde încrederea în adulți, iar viața lui e precum un cîmp minat în care oricînd poate exploda ceva ce îl poate doborî. O altă consecință malignă a unei astfel de configurații este crearea unei echivalențe psihice între a fi „umflat” cu complimente și false aprecieri și „a crește mare”, ceea ce face ca orice dezvoltare să fie superficială. 

Într-o astfel de configurație mamă-copil, resemnarea copilului în fața adevărului dureros de a nu mai spera la o mamă care nu va exista niciodată îi va permite să iasă din incertitudine și vid existențial și să se poată reconstrui pe sine. Filmul nu este un demers împotriva mamei, pentru a o judeca sau acuza, ci pentru copilul (devenit adult) care a suferit și care abia acum poate să pună trăirile într-un spațiu care poate tolera, acela al filmului. Filmul devine astfel o restituire simbolică pentru experiențele trăite.

Alina Necșulescu este psihoterapeut specializat în psihanaliză.