Casă bună
Este cît se poate de evident că substantivul căsătorie provine, în ultimă instanță, de la cuvîntul casă. La început, va fi fost vorba, pur și simplu, de traiul în comun sub acoperișul aceleiași case. Încă se mai zice că „x trăiește cu y”, dar asta poate indica și o relație în afara instituției căsătoriei. În textele noastre vechi găsim frecvent structura „a lăcui [= locui] cu (cineva)”, indiferent de implicațiile legale sau morale ale relației.
Eruditul Vasile Bogrea (Pagini istorico-filologice) îl punea pe căsători în legătură cu gr. synoikéo – de la oikía („casă”) din greaca veche –, iar pentru accepția specială a lui lăcui/locui el afla un corespondent în latină: collocare (in matrimonium). În limba română (mai) veche, expresia a face o casă însemna (și) „a se căsători”. La fel, a ține casă cu cineva semnifica (și încă semnifică) „a fi căsătorit”. Mai mult decît atît, pornind de la realitățile căsătoriei (din acele vremuri), formula a face casă (bună) cu cineva a ajuns să însemne chiar „a se înțelege bine cu cineva”.
După cum se vede, aceste expresii care gravitează în jurul „casei”, referindu-se la instituția căsătoriei, precum și verbul în cauză, a (se) căsători, fac trimitere la ceva pe care celelalte verbe și sintagme sinonime nu-l pot sugera: efortul celor doi soți de a construi ceva împreună și de a menține acel ceva în armonie. Deloc întîmplător, la nuntă li se urează mirilor să aibă casă de piatră, adică (metaforic vorbind) o relație trainică, rezistentă la încercările vieții.
Și pentru că am amintit deja piatra, putem sublinia în acest context și trăinicia căsniciei unui modest sculptor de odinioară, rămas în istorie pentru o cu totul altă îndeletnicire. „Cred că am ghicit!”, mă întrerupe interlocutorul meu neobosit. „Presupun că este vorba de Socrate. Numai că relația lui cu Xantipa numai armonioasă nu era...”, mustăcește el. Da, dar și din povestea aceasta putem trage niște învățăminte; cel puțin, din felul în care ne-o expune Aulus Gellius: „Se spune că Xantipa, soția filozofului Socrate, era o femeie arțăgoasă, pusă pe ceartă; zi și noapte izbucnea în accese de mînie și de violență. Revoltat de nestăpînirea ei față de soț, Alcibiade [l-]a întrebat pe Socrate care e motivul pentru care nu alungă de acasă o femeie atît de rea. «Fiindcă – a răspuns Socrate – ori de cîte ori îndur acasă scandalul ei, mă deprind și mă exercitez ca să suport mai ușor și afară de casă obrăznicia și insultele altora.»” (Aulus Gellius, Nopțile atice, I, 17; trad. de D. Popescu).
De altfel, de acest episod știam dintr-o carte a logicianului Anton Dumitriu (Cartea întîlnirilor admirabile), unde se punea accentul pe uimitoarea capacitate de stăpînire a lui Socrate în general, pe virtuțile sale etc. Xantipa a rămas însă în istorie drept prototipul nevestei nesuferite, al femeii rele de gură etc. Poate că istoria a fost, totuși, nedreaptă cu ea. Va fi avut și ea dreptatea ei. Cum să nu se supere ea pe Socrate, cînd el „pierdea vremea” pe străzile Atenei discutînd de una, de alta, cu tot felul de interlocutori? În loc să-și practice și el mai cu tragere de inimă meseria de sculptor și să aducă acasă niște bănuți pentru de-ale gurii, Socrate prefera să-și exercite dialectica (de tip maieutic) în cetate cît era ziulica de lungă. Cred și eu că avea motive să fie irascibilă biata Xantipa: ideile, virtuțile, filozofia nu-i țineau nici de cald și nici de foame. Aveau să-i asigure nemurirea lui Socrate ca gînditor, dar ce-i păsa ei de aceasta?
Din punctul acesta de vedere, avem și noi, în literatura noastră, un fel de Socrate. Îmi vine în minte Ilie Moromete, care este considerat un leneș de către cei din jurul său. Iată cîteva citate relevante din romanul lui Marin Preda: „[Ș]i din nou feciorii începură să murmure. Că tatăl lor nu face nimic. Că stă toată ziua”; sau „– Îţi arde de prostii, se supără mama [= Catrina] fără să se uite la omul ei. După ce că nu munceşti, nici nu taci.”; sau (tot Catrina) „– Toată ziua stai la vorbă şi beai la tutun şi mie îmi arde cămaşa pe mine. Dacă alţii n-au treabă şi au chef de vorbă... Copilul ăsta plînge aici şi el stă la poartă şi bea tutun.” ş.a.m.d. Se vădește astfel că acești membri ai familiei nu pricep esenţa lui Moromete, care este un spirit contemplativ, după cum ne-o demonstrează şi următorul fragment (din vol. I): „În acest an la seceriş Moromete n-avea de ce să nu fie ca totdeauna el însuşi, adică nepăsător faţă de ceea ce se aduna în urma lui, uitînd de toate şi pierzîndu-se pe mirişte în contemplări nesfîrşite”.
Dar amicul meu intervine iar: „Asemănarea merge doar pînă la punct. Moromete își pierde răbdarea la un moment dat: îi bate cu parul pe Paraschiv și pe Nilă, la finalul primului volum; iar, în cel de-al doilea, nemaisuportînd cicăleala nevestei, o aleargă și pe Catrina cu același par în mînă. Noroc că femeia era încă iute de picior... Halal căsnicie!”. Ai dreptate. Nu prea pot să mi-l închipui pe Socrate procedînd așa. Relatînd episodul cu pricina, pînă și naratorul comentează (din perspectiva sătenilor care asistau la scenă) în acest fel: „Şi în casa asta, parcă spuneau ei cu tristeţe, se întîmplă astfel de lucruri?”. Însă, de bună seamă, pe vremea lui Socrate, și casele erau mai... reziliente, și timpul avea mai multă răbdare...
Cristinel Munteanu este profesor univ. dr. habil. la Facultatea de Comunicare și Relații Internaționale, Universitatea „Danubius” din Galați; doctor în filologie și doctor în filozofie, afiliat (ca îndrumător de doctorat) la UNSTPB, Centrul Universitar Pitești.
