Încăpățînare discursivă
Nu sînt rare cazurile în care, în timpul unei discuții, chiar și atunci cînd aceasta începe ca o banală conversație, vedem că unii semeni, pur și simplu, nu vor să se dea bătuți, apărîndu-și cu strășnicie punctul de vedere. Lucrurile decurg la fel ca în acea anecdotă, în care doi amici discută cam așa: „– Se știe că dintre toate animalele cel mai repede aleargă cele cu copita despicată. Uite, chiar și rinocerul, care este atît de masiv, cînd este nevoit să fugă, nu mai este deloc greoi, fuge de rupe pămîntul, fiindcă are copita despicată. / – Așa o fi... Dar calul? Calul nu are copita despicată și totuși aleargă destul de repede... / – Păi, tocmai de aceea! Dacă avea copita despicată, nici nu apucai să-l vezi de repede ce alerga! / – Bine-bine, dar vaca? Vaca are copita despicată și totuși abia se mișcă... / – Păi, tocmai de aceea! Dacă nu avea copita despicată, nici nu se mișca din loc!...”.
Cu unii nu o scoți la capăt într-o discuție orice ai zice. Au contraargumente la tot ce spui, chiar dacă ajung să cadă în ridicol. (Mai nou, cică ei se numesc „debater-i”.) Vasăzică, te contrazic numai de dragul contrazicerii. Anton Pann a surprins un atare soi de îndărătnicie într-un text versificat, „Povestea fetei întîia“ (sic!), din volumul O șezătoare la țară. Aici lucrurile se petrec în felul următor: după multe căutări, un bărbat își ia o nevastă dintr-un alt sat, dar, după ce o aduce acasă, constată că aceasta îl contrazice ori de cîte ori are ocazia. Dacă el spune că laptele din casa lor e galben, ea susține că e negru; dacă el insistă să i se dea dreptate, ea afirmă tot contrariul. În consecință, bărbatul, exasperat de atîta încăpățînare din partea femeii, hotărăște să o ducă înapoi părinților ei. Pe drum, găsesc alte motive de dezacord: cînd el îi arată o rață, ea zice că e un rățoi. Și tot așa o țin: „Ba e rață – ba rățoi!”... La un moment dat, dînd peste un loc cosit, într-o livadă, bărbatul apreciază că iarba a fost rasă, dar femeia sare cu gura, decretînd că iarba a fost tunsă. Întrucît ea nu are de gînd să cedeze, soțul o amenință că o va îneca în rîu. Dimpotrivă, nevasta e tot mai îndîrjită, așa că bărbatul își pune amenințarea în aplicare: „– Zi, fa, «rasă», că te-nec! / Ea fiind și cufundată / Nicidecum nu s-a supus, / Ci cu mîna ardicată / Forfica din dește-n sus, / Arătînd că tunsă este, / Cum s-a zis și dintru-ntîi, / Și-așa el nici cu aceste / N-o scoase la căpătîi”.
După cum se poate lesne observa, dialogul degenerează adesea într-o competiție, într-o confruntare, care trebuie să se încheie cu desemnarea unui învingător. De aceea, nu ne miră că printre „metaforele conceptuale” identificate în cultură (sau în limbaj) de G. Lakoff și M. Johnson (în clasica lor lucrare Metaphors We Live By, publicată în 1980) este înregistrată și aceasta: argument is war („dezbaterea/discuția este război”). Însă firește că o asemenea observație, generalizată, nu reprezintă norma. Idealul etic este altul. Ceea ce se caută, în principiu, este cooperarea, și nu dezacordul. În orice caz, ambele atitudini – și cea pașnică, și cea belicoasă – sînt frecvent întîlnite în viața de zi cu zi.
Ar putea să pară că sîntem în fața unui paradox atunci cînd descoperim printre aforismele logicianului Petre Botezatu (în paginile unui Fals tratat de logică) aceste două enunțuri alăturate: „M-ai convins, deci eram de acord. Te-am convins, deci te-am înfrînt”. În realitate, nu-i nici o contradicție aici. Avem consemnate lapidar cele două moduri de a purta o discuție, pe care R.G. Collingwood (plecînd dinspre Platon) le-a pus în evidență în cartea sa The New Leviathan: „Platon a deosebit două tipuri de discuţii, «eristice» şi «dialectice» (Menon, 75c-d). Ceea ce Platon numeşte o discuţie eristică este una în care fiecare parte [implicată] încearcă să demonstreze că ea are dreptate, iar cealaltă greşeşte. Într-o discuţie dialectică urmăreşti să arăţi că propria-ţi concepţie este una cu care oponentul tău chiar este de acord, deşi la un moment dat el a negat-o; sau, invers, că tu, şi nu oponentul a fost cel care a început prin a nega o concepţie cu care eşti, într-adevăr, de acord” (trad. mea, Cr. M.).
Mai departe, interesat de aspectele politice, Collingwood a derivat din cele două tipuri de comunicare alte două noțiuni antagonice, adică modul de viață eristic și modul de viață dialectic, considerînd că raportul dintre cele două indică măsura civilizației (și a barbariei) din cadrul unei comunități. Mai mult decît atît, filozoful englez credea că o viață politică sănătoasă se obține atunci cînd partidele politice importante se află într-o (relaţie de) opoziţie dialectică, şi nu eristică; altfel spus, doar atunci cînd liderii sau reprezentanţii grupărilor politice discută dialectic (în ciuda eventualelor diferențe doctrinare).
Altminteri, cînd politicienii nu-și înțeleg misiunea, cheltuindu-și energia în dispute stupide și inutile, rezultatul poate fi ușor de ghicit. Collingwood lansează un avertisment care merită reprodus și aici (în locul oricărei alte concluzii): „O comunitate ai cărei conducători [rulers] se ceartă, mai ales dacă sînt atît de infantili încît să permită certurilor lor să ducă la violenţă, este o comunitate prost guvernată, incapabilă să procure membrilor săi o viaţă tihnită şi îmbelşugată acasă şi incapabilă să se facă respectată peste hotare” (trad. mea, Cr. M.).
Cristinel Munteanu este profesor univ. dr. habil. la Facultatea de Comunicare și Relații Internaționale, Universitatea „Danubius” din Galați; doctor în filologie și doctor în filozofie, afiliat (ca îndrumător de doctorat) la IOSUD – Universitatea din Pitești.
