Sofisme combinate
Nu-i totuna să ai un schimb de replici cu cineva în absența unor martori sau să porți o discuție cu aceeași persoană în prezența unor (tele)spectatori. Altfel spus, și în cazul comunicării interpersonale, distincția dintre „public” și „privat” contează (ori ar trebui să conteze) destul de mult. În principiu, faptul că te exprimi în public te face să fii mai atent la ceea ce-ți iese „din stavila gurii” (cum ar zice Homer).
Așadar, de regulă, în împrejurările publice, manifestăm ceva mai multă grijă fie pentru a nu produce greșeli de limbă (de gramatică, mai ales), fie pentru a nu comite erori de logică (sofisme, îndeosebi). Într-adevăr, raționamentele falacioase (adică sofismele) pot fi și neintenționate, ivindu-se din prostie sau din neglijență. (Cînd apar în demonstrație, sofismele neintenționate se numesc paralogisme.) Altminteri, sofismele sînt adeseori intenționate, iar cei care le săvîrșesc caută să înșele în acest mod fie interlocutorul, fie publicul.
Cel mai frecvent, politicienii (din dispreț față de alegători sau, pur și simplu, fiindcă se cred mai deștepți decît aceștia) recurg la sofisme. Desigur că nu e vorba de așa-zisele „sofisme de cabinet” (adică „formale”, cu care se delectează logicienii), ci de „sofismele vieții cotidiene” (ca să preiau o distincție propusă de Leonard Gavriliu). Mai cu seamă atunci cînd sînt pe punctul de a pierde o dispută, cînd nu mai au argumente valide, politicienii nu se jenează să întrebuințeze sofisme chiar și în formă continuată (împletite ori în cascadă). Cu scop didactic, dau mai întîi un exemplu (non-politic) din sfera privată.
Cu mai mulți ani în urmă, un profesor de limba română a relatat o întîmplare de care a avut chiar el parte. Mergînd să facă plajă undeva (pe malul Dunării, pare-mi-se), taman după ce se instalase confortabil în bătaia soarelui, s-a trezit cu un individ care i-a atras atenția că respectiva porțiune de teren îi aparține și că ar face bine dacă ar elibera-o cît mai repede. Degeaba a insistat profesorul că nu face rău nimănui dacă stă și el acolo o vreme. Proprietarul s-a arătat neînduplecat, subliniind că „pe plăjile private nu intră cine vrea, cînd vrea”... Văzînd că nu are cu cine să discute, profesorul s-a ridicat să plece, nu înainte de a-i trînti cu năduf proprietarului această remarcă: „Și, dacă vrei dumneata să știi, forma corectă nu este plăji, ci plaje!”. La care replica proprietarului veni fără întîrziere: „Lasă-mă, dom’le, cu gramatica!”...
Este evident că profesorul nu voia să părăsească „șifonat” locul incidentului, așa că a apelat la un sofism de tipul ignoratio elenchi: observația de natură gramaticală era bună în sine, însă ea era irelevantă în raport cu tema discuției. Dacă dialogul cu pricina ar fi avut loc în public, probabil că proprietarul plajei ar fi rămas descumpănit la auzul reproșului lingvistic, dar așa, în condițiile date, el a recurs fără sfială (și) la un argumentum ad baculum (adică la „invocarea forței”).
Amicul meu intervine fără menajamente: „S-o crezi tu că se sinchisesc politicienii noștri de așa ceva! Nu-ți amintești ce imagine (sau reputație) și-a creat acea reprezentantă a unui anumit partid politic atunci cînd a rostit în fața camerelor de luat vederi avertizarea «Ciocu’ mic la ei, nu la noi, că sîntem la putere acuma!»? Tare îi mai păsa ei că se afla în spațiul public!”. Mai că-mi vine să-i dau amicului cîrcotaș următorul răspuns: „Hai să nu cădem nici noi în păcatul unei generalizări grăbite (care-i tot un sofism, numit și «accidentul convers»)! N-or fi toți politicienii autohtoni la fel”. Dar mă abțin. Dacă are dreptate?... Ofer în continuare un exemplu (tot real) din sfera publică și implicînd, de data aceasta, un politician (nu importă aici cine). La fel ca mai sus, încerc să reconstitui cît mai fidel, din memorie, scena în cauză.
Acum mai bine de două decenii, în cadrul unui talk-show (televizat), în timpul unei aprinse dispute „de idei”, un celebru politician român (foarte vehement din fire) a rămas fără replică preț de cîteva secunde. Tocmai el, care avea întotdeauna și în orișice situație vorbele la el! Interlocutorul său, un personaj mai puțin cunoscut, reușise cumva performanța (nici nu mai știu exact ce spusese) de a-i închide gura. Totuși, cel temporar amuțit nu s-a dat bătut și a ieșit din clinch, luminat la față. Descoperise ceva. S-a agățat triumfător de o stîngăcie stilistică din discursul celuilalt: „Aaa! O cacofonie! Zi drept! Ești inginer, nu-i așa? Ei, atunci se explică!”. Luat pe nepregătite, interlocutorul s-a fîstîcit nițel, timp suficient pentru ca impetuosul personaj să treacă abil mai departe, atacînd o altă temă.
Deci, iarăși, un caz tipic de ignoratio elenchi! „Da, numai că în acest exemplu cel care face imputarea lingvistică în public este, totodată, și individul cel mare și tare, adică politicianul lătrător...”, observă amicul meu, adăugînd: „Și atitudinea lui, dacă este una intimidantă, poate trece lesne drept un argumentum ad baculum. Iar, dacă mai are cumva și veleități de filolog ori de scriitor, atunci sugerează, pesemne, și un argumentum ad verecundiam (cam bizar, ce-i drept, întrucît presupune apelul la propria autoritate... în materie)”. Mă abțin din nou. N-aș vrea să-l încurajez să devină o ființă problematizantă. La ce i-ar folosi?
Cristinel Munteanu este profesor univ. dr. habil. la Facultatea de Comunicare și Relații Internaționale, Universitatea „Danubius” din Galați; doctor în filologie și doctor în filozofie, afiliat (ca îndrumător de doctorat) la UNSTPB, Centrul Universitar Pitești.
