Scrierea și scrisul
Circula pe Internet, nu demult, un filmuleț cu doi adolescenți care nu reușeau să înțeleagă cum funcționează un telefon fix, din acelea mai vechi, cu disc. Îl întorceau pe toate părțile și nu pricepeau cum poți să formezi un număr și să apelezi pe cineva cu așa ceva. La fel, deunăzi se tot vorbea despre faptul că scrierea de mînă va deveni (nu peste multă vreme) o amintire. Asta înseamnă că elevii de mîine vor avea – precum au și mulți dintre cei de azi – dificultăți în a percepe corect imaginea făurită de Tudor Arghezi în următoarea frază (dintr-un interviu) legată de anevoioasa artă literară: „Numai Dumnezeu știe cîte gînduri, cîte elanuri și prezențe trec și se sting în zarea dintre condei și călimară”.
E binecunoscut faptul că scrierea a apărut pentru a înregistra vorbirea sau măcar pentru a consemna elementele mai importante dintre cele rostite. A fost (cum observa Platon) un ajutor dat memoriei, dar, în același timp, și un atac asupra acesteia, fiindcă a condus la slăbirea ei. Andrei Cornea a scris cîndva o carte frumoasă și lămuritoare despre un atare subiect: Scriere și oralitate în cultura antică (publicată în 1988). Mai tîrziu, textele scrise au devenit atît de însemnate (mai ales în ultimele secole), încît, din cauza lor, am ajuns să judecăm în mod nedrept limbajul, să-l considerăm un simplu instrument sau mijloc de exprimare a gîndurilor noastre. Se uită adevărul că gîndirea nu poate exista în absența limbajului și se ignoră justa constatare că esența limbajului stă în dialog, în comunicarea „face-to-face” (deci orală) cu celălalt.
„Stai puțin!”, mă întrerupe amicul meu guraliv. „Să ne întoarcem la foloasele celor scrise! E splendidă zicerea asta a lui Arghezi cu «zarea dintre condei și călimară», însă pare-mi-se că nu-i vorba doar de perceperea unei imagini (desuete deja pentru unii), ci, mai degrabă, de priceperea unei idei, de întrezărirea efortului întru limpezire expresivă care stă în spatele scrisului literar!” Așa este. De aceea, am și menționat mai sus „anevoioasa artă literară”, dar văd că ai ghicit cumva distincția pe care o aveam în minte. Vasăzică, în raport cu vorbirea, scrierea (cu diversele ei forme, alfabete etc.) reprezintă „un joc secund”. În schimb, cînd ne referim la scris, avem în vedere, mai curînd, obișnuința de a scrie (după cum cititul reprezintă obișnuința de a citi). O asemenea practică presupune și o anumită disciplină, o anumită rigoare. Și, firește, practica în sine are la bază o competență, un „a ști să faci”.
„Păi, pînă să-mi fi dat exemplul din Arghezi, trăiam cu impresia că «scrierea de mînă» și «scrisul de mînă» sînt totuna, că-s perfect sinonime”, intervine iarăși interlocutorul meu. „Acum îmi dau seama că distincția pe care ai pomenit-o chiar este îndreptățită întrucîtva. La urma urmei, putem scrie de mînă folosindu-ne și de un laptop, căci găsim în el «scrierea de mînă», adică fonturile trebuitoare.” Într-adevăr, e bună observația privitoare la computer și la fonturi, numai că aș vrea să ne concentrăm în continuare pe importanța scrisului ca atare, indiferent că este așternut cu un condei (ori cu un stilou, pix etc.) sau cu o tastatură.
Se spune că una dintre temerile cele mai mari ale adulților este aceea de a vorbi în public. Pe de altă parte, în prezent, cred însă că unii au ajuns să se teamă să (mai) scrie în intimitatea lor. Se vede aceasta din ușurința cu care ei trăncănesc. Nu (mai) au nici o inhibiție cînd se ivește ocazia de a vorbi în public, deși discursul lor este adesea lipsit de substanță și de o minimă structurare. De ce? Deoarece nu mai au decît experiența textelor scurte și dezarticulate: mici mesaje de e-mail, lapidare enunțuri pe un smartphone etc. Au pierdut antrenamentul (dacă l-au avut vreodată) de a-și aranja nițel gîndurile, de a-și lămuri ideile, notîndu-le undeva în prealabil.
Ce să mai vorbim despre scrierea unui articol științific?! Dar prietenul meu ține să aibă el ultimul cuvînt: „Să fii tu sănătos! Mai e mult pînă departe! Pînă acolo, ce să mai vorbim despre ortografie, bunăoară?! Aceea în care se împiedică destui semeni. Cînd unii «intelectuali» catadicsesc (nu catadixesc!) să scrie cîteva rînduri, îți pui mîinile în cap! Dixi!...”
Cristinel Munteanu este profesor univ. dr. habil. la Facultatea de Comunicare și Relații Internaționale, Universitatea „Danubius” din Galați; doctor în filologie și doctor în filozofie, afiliat (ca îndrumător de doctorat) la UNSTPB, Centrul Universitar Pitești.
