Radu Paraschivescu. Portret sumar

foto: wikimedia commons

Prozator înzestrat şi traducător redutabil, Radu Paraschivescu s-a remarcat prin vervă creatoare şi diversitate publicistică, scrierile sale acoperind un spectru tematic variat, de la notaţiile despre fotbal la culegerile satirice („perle de tranziție“, „colecție de perle românești“), pînă la povestire şi roman. Care este „reţeta de fabricaţie” a textelor de factură comică ale scriitorului? Ne mărturiseşte chiar el, într-un interviu: „Există cîteva trepte pe care le urc împreună cu textele mele înainte de-a le considera publicabile. Chiar dacă e vorba de ficţiune, una dintre trepte este plauzibilitatea. O alta, relativ apropiată de prima, este autenticitatea. Pe urmă, vreau să-l fac pe cititor să regrete că n-a avut şi el parte, în priză directă, de întîmplarea pe care o povestesc. Chiar dacă există scene groteşti sau viraje care forţează centura de siguranţă a realităţii, prozele mele comice sînt «de aici», de pe stradă, de la simpozion, din scara blocului, din tribunele unui stadion sau dintr-un studio TV. N-am logodit niciodată textul comic cu SF-ul sau cu alţi parteneri. Nici vorbă, m-am cantonat în teluric şi în prozaic. Iar ajutoarele pe care le am sînt ochii şi urechile în alertă continuă la stimulii înconjurători, precum şi faptul că, neavînd carnet de conducere, circul cu mijloacele de transport în comun şi descopăr sau redescopăr o mulţime de lumi, una mai pitorească decît cealaltă”.  

Volumele de povestiri ale lui Radu Paraschivescu (Garoafe la bordel, Omul care mută norii, Recviem vesel pentru tataetc.) redau secvenţe, scene, figuri umane din realitatea imediată, într-o tonalitate policromă şi un stil irezistibil în care comicul caragialian pare nuanţat de irizări ale absurdului şi fanteziei bufe. În Omul care mută norii (2019), cele şapte povestiri dispun de resurse fanteziste asamblate în reprezentări cu tentă parodică şi ironică în care sînt redate metamorfoze ale umanului, posturi şi imposturi, într-un joc permanent de oglinzi, cu glisări fantasmatice între iluzie şi realitate, între chip şi mască, între notaţia sobră, jurnalistică, de reportaj obiectivat, şi resursele stilistice ale unui imaginar delabrat („Șapticemie“, „Speranța cîntă trash“, „Omul care mută norii“, „Cățui, pase“, „Doamne-ajută“, „Marmură la Pavonazzo“, „Armadillo“, „Un nas și o gură“). Subiectul povestirilor stă sub semnul paradoxurilor, al întîlnirilor fascinante şi al hazardului aproximativ: un bărbat se regăseşte la un moment dat sub forţa dominatoare a unei cifre, altul trebuie să imite, într-un show din Bucureşti, un şarlatan, un credincios trans­formă cantonamentul în spaţiu de rugăciune, doi surdomuţi deschid, în Provence, un joint venture care mobilizează gustul şi mirosul, o tînără e obsedată de Sepultura, doi hoţi adolescenţi fură obiecte din case lăsîndu-şi urmele la locul faptei etc. Totul într-o atmosferă în care speranţa şi disperarea, umorul şi gravitatea, tandreţea şi agresivitatea se întrepătrund în ritm alert. Cu final pregătit cu minuţie de derularea evenimentelor, naraţiunile se disting prin arpegiile unui stil savuros, prin inventivitatea epicului şi resursele parodice consistente, în care se întîlnesc ambiguitatea, sugestia şi sensul ascuns în mod paradoxal în cotidianul banal. Semnificative sînt mai ales naraţiunile cu substrat parabolic şi resurse etice, în care miza pare să fie disonanţa dintre explicit şi subînţeles, dintre ceea ce este aparent şi substratul cu adevărat miraculos al lucrurilor. În Recviem vesel pentru tata (2020), în centrul naraţiunilor stă relaţia dintre tată şi fiu, în rememorări alerte şi scene cu o doză apreciabilă de umor. Autorul explică motivaţia şi arhitectura epicului: „Pe mama n-o mai am de aproape doi ani. Pe tata, de aproape patru. În apartamentul în care au locuit cincizeci şi trei de ani, din cei cincizeci şi şase cît au fost împreună, urlă liniştea. Apartamentul e gol, dar mobilat. Va fi scos la vînzare, golit, umplut la loc de un alt ocupant, transformat în amintire. Mă ajută în vreun fel scrierea acestei cărţi? Prea puţin. După trei-patru pagini, bănuiala devine certitudine: prezenţa tatei în carte nu-i suplineşte absenţa în carne şi oase. Şi atunci, de ce o scriu? Fiindcă nu pot să n-o fac. «Prea puţin» e mai mult decît «deloc». Ajutorul, mai cu seamă în vremurile astea, nu se refuză. Iar Recviemul vesel e o carte pentru cititori şi un sprijin pentru mine”. Într-un context în care s-ar părea că „istoria face trotuarul pe străzi“, tatăl, Ioan Paraschivescu, coleric, pasional, are o fire histrionică, în consonanţă cu fiul său, evocările fiind încadrate în scene şi dialoguri alerte. Umorul este, de fapt, formă de comunicare afectivă, modalitate de cunoaştere şi vocaţie a învăţării unui mod de a fi în lume, chiar dacă în final cititorul resimte o undă de gravitate în sentimentul solitudinii camuflat de fiu în resursele sale de ironie, parodie şi umor. Plasate sub semnul rememorării, cu accentul pe ambianţă, pe jocul personajelor şi pe hazardul interacţiunii dintre ele, povestirile lui Radu Paraschivescu sugerează mai mult decît spun cu adevărat. 

După debutul cu romanul Efemeriada (2000), scriitorul a publicat în ritm alert romanele Cu inima smulsă din piept(2008), Fluturele negru (2010) și Acul de aur și ochii Glorianei (2021). Acul de aur şi ochii Glorianei este un roman de aventuri, cu acţiune situată la finalul veacului al XVI-lea, „cînd moartea era deopotrivă trecere și petrecere”, protagonistul fiind un medic, Cesare, care pleacă de la Roma în Anglia, pentru a o opera pe Elisabeta I. Romanul captivează prin verva asocierilor şi abundenţa întîmplărilor, prin robusteţea şi sugestivitatea eroilor, implicaţi în nenumărate peripeţii, uneltiri şi scene de un savuros irezistibil. Cruzimea, insolitul, umorul, plasticitatea atmosferei şi resursele imaginative sînt calităţile cărţii lui Radu Paraschivescu. Podul diavolului (2022) e un roman cu tentă poliţistă bazat pe o permanentă interferenţă între realitate şi ficţiune, între geografia reală (Cahors și comuna învecinată, cu Pont Valentré) şi spaţiul himericului, al blestemelor, legendelor şi miturilor. În cuvîntul lămuritor, autorul precizează specificul acestei aventuri „cu viraje, mistere şi surprize”: „Merită spus că urmează să citiţi un roman care nu seamănă deloc cu celelalte pe care le-am scris. Un roman a cărui acţiune se desfăşoară în zilele noastre şi are un anume aer de policier. În acelaşi timp, este o ilustrată de vacanţă pe care o trimit spre public, aşa cum expediam pe vremuri vederi de la munte sau de la mare celor dragi”. Compoziţia romanului este arborescentă, cu episoade colaterale, digresiuni şi istorii, precum secvenţa amplă intitulată „Poduri, legende și blesteme“, în care e restaurat din referinţe livreşti motivul pactului faustic. Unele scene au o amprentă naturalistă destul de pronunţată, altele se remarcă prin coloratura crud-fantezistă sau insolită, prin limbajul explicit sau expresivitatea parodică a unei formule repetitive („Ziua-ntreagă mă pătrunde, noaptea-ntreagă mă ascunde“), toate acestea ilustrînd un fel de estetică a urîtului transpusă în scenariu narativ de policier, cu unele implicaţii simbolice ce au rolul de a nuanţa culoarea locală a epicului.

Cărţile lui Radu Paraschivescu sînt mărturia unei curiozităţi insaţiabile, a unui umor inefabil şi a unei verve torenţiale, în care savoarea anecdoticii, relieful personajelor şi luxurianţa stilistică se îmbină cu fantezia, spiritul ludic şi parodic. 

Iulian Boldea este critic literar, profesor universitar, redactor-şef al revistei Vatra.