Emil BELU

Nimic de adăugat, nimic de comentat.

Lectura unei poezii își cere rînduiala necesară.

Atunci cînd lectura devine boală, lucru destul de frecvent, leacul vindecării trebuie căutat în altă parte: cartea nu mai e medicament, iar biblioteca nu mai e farmacie.

Varietatea ofertei literare și diversitatea gusturilor individuale sînt reale probleme ale alegerii optime, mai ales pentru începători, iar o minimă instrucție în domeniu pare o etapă necesară în această veche îndeletnicire umană.

La vremuri de răspîntii sufleteşti, o biblie apocrifă, literatura dostoievskiană, sugerează o cale.

În Canada, am reușit să urc pentru prima dată pe podiumul olimpic, luînd medalia de bronz.

Un popor are nevoie de un parcurs special de-a lungul istoriei pentru a deveni națiune.

„Nu mi-a ieșit. M-am scremut degeaba!”.

În 30 de ani de exil, niciodată, pe unde am lucrat, nu am mai pus întrebări străine meseriei.

Discutăm de una, de alta, istorie, cultură, civilizație, minunîndu-mă de ce aud.

La primele ore ale dimineţii am mers să revăd cimitirul părăsit.

Grișa, cum îi spun colegii și prietenii, a fost de mic un elev dificil, avînd dificultăți de adaptare la rigorile unei școli de elită din vechiul Leningrad, „Școala 239“, specializată în matematică. Mama a renunțat la profesorat (matematică) pentru

Zadarnic au încercat mari personalităţi culturale din Europa de Est să convingă Occidentul de adevărata faţă a comunismului. Tone de maculatură elogiau puterea de neclintit a proletariatului. Rusia, cea de după instaurarea puterii sovietelor, părea etalonul fericirii pe pămînt. Mulţi i-au făcut plecăciuni, iar printre ei, multe celebrităţi literare: A. Gide, P. Istrati, L. Aragon, J.-P. Sartre etc.

Cu certitudine, unele sînt uneltele traducătorului de proză, altele ale traducătorului de poezie. Ca să traduci din -James Joyce, Ulysse, de exemplu, trebuie să te familiarizezi cu jargonul de la periferiile Dublinului, iar pentru a traduce un autor precum Céline

Trec adesea pe lîngă un straniu templu al liniştii. Printre bătrînii mesteceni troieniți de zăpadă, zăresc în mijlocul unei pajiști o casă din bîrne groase de lemn, cu acoperiş ţuguiat, ferestre mici, pătrate,

Nu la Roman, ci la Roma, capitala Italiei, croitor idiot! Noroc că s-a întrerupt convorbirea, altfel cine ştie ce-mi mai auzeau urechile. Altădată, în pragul sărbătorilor de iarnă, cînd nu se mai găsea nimic prin magazine, cozi interminabile

Coana Ecaterina, nu şi nu! Mie mi-l faci pe Sfîntul Gheorghe, călare pe cal, în luptă cu balaurul. Nimic nu o făcu să dea înapoi, nici chiar cînd pictorul – „meşterul“, cum îi zicea ea – o avertiză de costul în creştere al lucrării: s-ar putea să am nevoie de foiţă de aur, de nişte vopsele de calitate, pensule aşijderea şi, mă rog, de multe, multe altele…

La întrebarea: „Ce credeţi despre moarte?“, adresată de unul dintre discipolii săi, C. Noica răspunde: „A întreba ce crezi despre moarte sună ca şi cum ai întreba despre tăcerea ce se aşterne după o simfonie. Nu poţi să crezi nimic despre ea: crezi numai despre împlinirea care a fost simfonia“.

I.D. Sîrbu: „Am fost, în 1947, cel mai tînăr conferenţiar universitar din ţară, ca în 1964, să ajung cel mai bătrîn vagonetar din mina strămoşilor mei, în Petrila.“

Iminența unei noi religii: „Dataism“. Nici creștinism, nici islamism, nici budism, ci un nou „crez“ determinat de noile tehnologii, de inteligența artificială și imensitatea bazelor de date.

Pentru a realiza un colier cum nu s-a mai văzut vreodată, asemeni crabului lui Tchouang-tseu, avem imperioasă nevoie de perle, de fir şi, nu în ultimul rînd, de puterea de a ne pune în starea de a-l face.

Cînd ajungem în dreptul lui, ne spunem fiecare numele şi ţara de origine. Este o veche procedură dragă lui, iar noi, ca nişte turişti civilizaţi, o respectăm întocmai. Nu uită niciodată protocolul, este una dintre rarele bucurii ale acestui om simplu, trăitor de decenii între agave și iguane – ne spune Xavier, ghidul de origine franceză, cel care a venit aici pentru şase luni şi a rămas treizeci de ani.

În „peregrinările“ sale prin închisorile comuniste, N. Steinhardt îl întîlneşte pe tînărul pastor luteran din Braşov Harald Sigmund: „Minunea aceea pe care puşcăriaşului îi este rar dat să o întîlnească, dar de la care, cînd dă de ea, află ce poate fi bucuria: e mîndru, e curajos, de neînfrînt […], bine dispus, niciodată somnoros ori posac, doritor şi gata în orice clipă să înveţe orice, să discute, să asculte, să povestească, să comunice tot ce ştie: un domn, un nobil, un erou.“

Pe vremea lui Deceneu, cei mai iubiţi dintre preoţi erau cei care cunoşteau mantică şi astronomie. Era un semn al deschiderii, benefic pentru ambele părţi, cler şi credincioşi.

Domeniu prin excelență democratic, componistica nu pune bariere mărturisirii.

Dificultatea înţelegerii unor capodopere din literatura universală este, vrem, nu vrem, un fapt real. Scrierile româneşti bănuim a le decoda mai uşor, asta numai la prima vedere, dar şi aici avem destule obstacole.

Evadarea din stresul cotidian este benefică. Evenimentele ce scapă firescului au fascinat întotdeauna.

Pentru ca totul să fie perfect şi terapia să-mi reuşească, mai am nevoie de un element de decor adecvat: un anotimp indecis, ceva între o toamnă tîrzie şi o iarnă neîncepută.

Mai rar un romancier la care prezenţa florilor să fie atît de pregnantă ca la Gabriel García Márquez. Uimit de această „abundenţă“ inedită, pentru mine, mai ales după ce am citit Dragoste în vremea holerei, am încercat să notez într-un caiet numele tuturor florilor ce „colorau și parfumau“ aceste pagini.

Deznădăjduit, cu capul sprijinit în palme şi gîndul aiurea, o fulgerare mă cutremură:  de ce nu ar găsi şi cartea mea un cetitor mai prost decît autorul?

Paradoxal, primăvara anului 1990 m‑a găsit la Berlin. Valul emigrării mă lovise din plin. Cum construcţia precedă proiectul, ca la mai tot românul, la întrebarea „ce caut pe acea bancă de pe malul Havelului (undeva în Spandau)?“, răspunsul mă ocolea.

Umberto Eco, într-un editorial din L’Espresso, se ridica odată împotriva telefoniei celulare, spunînd că de ea au nevoie numai „handicapaţii, chirurgii care lucrează pe grefe de organe, bărbaţii şi femeile care au legături extraconjugale, jurnaliştii“.

Cuvîntului „ştiinţă“ îi asociem, aproape automat, acea imagine devenită simbol: o figură cu ochii mari, dilataţi, explorînd, poate, îndepărtate galaxii; părul vîlvoi; o mustaţă groasă – totul acoperit de celebra ecuaţie ce-i poartă numele: Albert Einstein.

mbrăcată în gheaţă, casa a devenit iglu. Încerc o adaptare asemenea fratelui eschimos. Eu, oftînd după zăduful balcanic, nu mai sînt nicăieri. Urmez sfatul lui N. Steinhardt (preluat de la N.S. Leskov): „Citeşte şi încearcă să te alegi cu un folos. O să ai parte de o bună distracţie în mormînt.“

Nu-ţi întinde şapca numai pentru a-i arunca cîţiva gologani. Nu. El nu respectă legile breslei din care face parte. Iubeşte conversaţia şi încearcă să-ţi răsplătească omenia: un creion tocit, un ac de cravată ruginit, insigne de toate formele şi culorile, amulete şi tot felul de drăcovenii din lemn, metal, plastic.

La ceasul sorocit al sărbătorii, ne îndurăm să facem popas. Gîndul vinovat de uitare se întoarce la izvor. Umbrele grele ale înstrăinării întunecă fiinţa vinovată. Rădăcinile ne țin strîns legați de acel petic de pămînt de unde am purces în lume.

Tot e bine, mi-am zis, nu cred să mai aştept la cozi interminabile. M-am înşelat. Sala de recepţie a companiei era ticsită de clienţi cu tot soiul de probleme. Cu toţii, ca şi mine, lăsaseră totul pentru ultima zi a anului.

El nu a cunoscut Abecedarul, ajungînd prin muncă şi talent un nume în sport, mai precis în hochei. Numele: Jacques Demers. Vîrsta: şaizeci şi unu de ani. Profesia: antrenor de hochei. Ce e curios la acest caz este că, în afară de soţie şi de un colaborator, nimeni nu ştia că este analfabet.

O ieşire în Ungaria o pritoceam încă înainte de răzmeriţa din decembrie. 1989. Proximitatea şi bruma de maghiară dobîndită în timpul stagiaturii într-un oraş din nord-vestul ţării erau argumentele decisive în această alegere.

Este numele unei spectaculoase explozii demografice. Risipită pe o fîşie de pămînt, strivită între pantele abrupte ale munţilor Sierra Madre şi uriaşele valuri ale Oceanului Pacific, undeva la jumătatea distanţei dintre nordul şi sudul Mexicului, o mică aşezare zace de secole, răpusă de fascinaţia peisajului.

Cînd iei decizia emigrării, îţi asumi automat şi frustrările, multe dintre ele bănuite. Nimeni nu scapă de surprize, amestecate: plăcute şi neplăcute. Unele te revoltă instantaneu, iar în agora poţi să-ţi verşi năduful; altele mocnesc la nesfîrşit în propriul athanor, aşteptînd minunea – piatra filozofală a izbînzii!

Iată-l! El este. Urcă încet strada, învăluit în fumul de ţigară, cu nelipsitu-i baston şi pălăria trasă pe ochi, strecurîndu-se printre semeni ca o fiinţă venită de pe o altă planetă. Singur, întotdeauna singur. Nici ploaia şi nici vîntul nu-i sînt potrivnice. Zilnic, la aceeaşi oră, trece prin faţa casei mele.

Într-un metrou montréalez ticsit de călători, printre rucsacuri şi feţe obosite de povara zilei, privirea îmi alunecă, din cînd în cînd, spre afişajul electronic al vagonului. Informaţii pe toate gusturile: manşete explozive de ziare şi reviste, starea vremii şi nelipsitele reclame.

Agonizînd cotidian în triunghiul métro-boulot-dodo, ne vedem lipsiţi de răgazul văicărelii, îndeletnicire dragă la români. Dacă înlocuim primul cuvînt din triada de mai sus cu „maşina personală“, agonia atinge paroxismul. Experimentez de mulţi ani acest gen de autoflagelare, fără putinţa de a mă sustrage „viciului“.

Priviţi-i şi, mai ales, ascultaţi-i pe parlamentarii români. Nu cred că reflecţia de mai sus este a unui francez; este, mai degrabă, a unui mioritic de-al nostru care îşi protejează anonimatul sub masca idiomului. Este definiţia exactă a parlamentarului de la noi.

Am sosit pe pămînt canadian într-un februarie, în plină iarnă, cu temperaturi în jurul a minus patruzeci de grade Celsius. Ger de crăpau pietrele, după expresia românească binecunoscută. Pe o asemenea vreme, deplasările exterioare sînt limitate – numai pentru urgenţe.

Basile – fost Vasile – s-a născut şi a copilărit într-o mahala bucureşteană, de unde a moştenit şi jargonul colorat în care vorbeşte. El e sarea şi piperul străzii noastre. Îl cunosc aproape toţi vecinii, mereu dispus la destăinuiri, făcînd deliciul conversaţiei în franceza lui aproximativă.

Este o expresie intraductibilă, cu etimologie incertă, presupusă, totuşi, a veni din algonchină, limba unui străvechi trib de amerindieni. Originile şamanice – „vindecare şi spiritualizare“ – ale acestei sărbători, pentru că despre o sărbătoare este vorba, sînt vehement contestate de către indienii de pe continentul nord-american.

Rare sînt locurile în care sentimentul echităţii să fie mai puternic ca într-un magazin de vechituri. Autohtoni şi desţăraţi, bogaţi şi săraci, tineri şi bătrîni, cotrobăie ore în şir în căutarea chilipirului. E locul unde dispar titlurile nobiliare, sîngele albastru trece în ruginiul comun, rangurile sociale nu mai contează, iar diplomele dobîndite prin renumite universităţi particulare nu mai au nici o relevanţă. Un spaţiu în care ifosele şi opulenţa nu mai sînt agresive.