Un vagabond la porţile sublimului
Înalt şi deşirat, cu părul lung, negru, revărsat peste umeri, ochii mari, adînci, faţa suptă ca după un post prelungit – pare un sfînt coborît dintr-o icoană bizantină în inima oraşului. Strada – nici nu se putea altfel! – poartă nume de sfîntă: Sainte-Catherine.
Nu-ţi întinde şapca numai pentru a-i arunca cîţiva gologani. Nu. El nu respectă legile breslei din care face parte. Iubeşte conversaţia şi încearcă să-ţi răsplătească omenia: un creion tocit, un ac de cravată ruginit, insigne de toate formele şi culorile, amulete şi tot felul de drăcovenii din lemn, metal, plastic, fără nici o utilitate aparentă.
Plin de proiecte ce se vor puse în aplicare, el are idei originale privind reconstrucţia acestei lumi. Mîndru de obîrşia lui – un spaţiu încărcat de istorie şi cultură din bazinul mediteranean –, îmi oferă o monedă avînd în exergă cîteva litere greceşti, greu de de identificat. Convins că mi-a făcut o bucurie, trece la amănunte: anul emiterii monedei, echivalentul în aur, furată bineînţeles dintr-o renumită colecţie numismatică – baliverne înşirate pe nerăsuflate. Amestec de vagabond şi cerşetor, de om trădînd o anumită instrucţie, dar şi posesorul unui colorat vocabular de cea mai pură mahala, atrage ca un magnet trecătorii. Tot timpul este înconjurat de curioşi, în general turişti ce „curg“ purtaţi de fluviul uman, zăgăzuit cu greu, de o parte şi de alta a străzii, de şirul nesfîrşit al magazinelor. Fiecăruia îi spune cîteva cuvinte pe limba lui (meseria l-a făcut poliglot), înmuindu-i inima şi deschizîndu-i portmoneul. Adesea le aminteşte nume sonore sau scrieri nemuritoare din ţara lor, obiceiuri şi întîmplări, împănate din belşug cu elemente din bogata-i imaginaţie. Dacă te-a prins în mrejele povestirii, cu greu te desprinzi de lumea adunată roată în jurul lui. Pentru cei cîţiva blonzi cu ochi albaştri care îl fotografiază din toate unghiurile posibile, bănuindu-le obîrşia, abandonează mitologia greacă, unde e acasă, atacînd subiecte lunecoase: Cîntecul Nibelungilor, Kalevala, legende atît de dragi nordicilor. Pentru cei cîţiva „coloraţi“ cu identitate mai greu detectabilă, o ia pe ocolite pînă le atinge coarda sensibilă, făcîndu i să arunce cîţiva gologani în cutia ponosită a unei mandoline, instrumentul predilect al conaționalilor. Are tehnici adaptate oricărei situaţii.
M-a atras de cum l-am văzut. Am avut întotdeauna înţelegere pentru aceşti umili, năpăstuiţi ai soartei, cutreierînd oraşele şi dînd ocol lumii. Trotuarul le-a fost şcoală, iar aventura spre zări necunoscute – o sfidare adusă obîrşiei. Doldora de idealuri, îţi strecoară infuzia de optimism făcîndu-te să crezi că viaţa poate continua pe cele mai degradante trepte. Utopiile pe care le debitează într-un ritm infernal îi salvează de la prăbuşire.
Nu împărtăşesc întru totul ideea unui ilustru vagabond – „vagabond de génie“ îl numeşte Edouard Raydon, într-un studiu biografic –, Panait Istrati, că, în realitate, „vagabondajul e unicul mod de viaţă care merită să fie trăit“. Dacă ar fi aşa, s ar umple lumea de veşnici rătăcitori. Dar brăileanul care a vînturat lumea ştia ce spune, simţind pe propria-i piele aspra experienţă a aventurii. A fost şi el purtat de acel val al „declasării şi uitării de sine“, val ce te duce aproape întotdeauna spre larg şi foarte rar spre ţărm. Îţi trebuie putere de detaşare, trebuie să simţi ştreangul rece al morţii în jurul gîtului şi, disperat, să-ţi implori semenul care, întîmplător, se poate numi chiar Romain Rolland.
Nu l-am mai văzut de multă vreme pe prietenul meu din colţul străzii. De cîte ori aveam drum în acea parte a oraşului, treceam prin faţa magazinului unde, de obicei, îşi făcea veacul. Parcă l-a înghițit pămîntul. Intrasem la bănuieli – aspra iarnă canadiană ar fi putut să-i fie fatală. Aproape îl uitasem, cînd – surpriză! – dau de el peste cîteva luni, la locul ştiut, într-o zi toridă de vară. Ce s-a întîmplat cu tine?
Cu ce am agonisit, mi-a explicat, am reuşit să-mi vizitez părinţii şi prietenii din Grecia, ţară pe care aproape o ştersesem din memorie. Am încercat să rămîn alături de ai mei, de rude, de prieteni, dar mi-a fost imposibil, cu toată căldura şi înţelegerea cu care m-au înconjurat. Nu mai era locul meu acolo. Eram străin în ţara mea. Am chibzuit îndelung, analizînd toate variantele posibile. Ultimele nopţi petrecute acolo au fost un lung coşmar. Decizia a fost fără echivoc: mă întorc pe pămînt canadian, într-o ultimă încercare de salvare. Singurul amănunt pe care îl cunoştea despre mine era etnia. Am rămas uimit cînd, la despărţire, mi-a şuierat printre dinţii rari, îngălbeniţi de tutun, un fel de epitaf ce se încrusta adînc în asfaltul încins al străzii:
– Ştii ce i-a scris Nikos Kazantzakis, cretanul meu, lui Panaitakos, românul tău?
– Nu – i-am răspuns.
– „Vino la mine, frate Panaitaki, să schimbăm lumea.“
Luminiţele ivite în ochii istoviţi erau semnul speranţei. Departe de ţărmul însorit al Mediteranei, nădăjduia într-o lume plăsmuită asemenea idealurilor în care credea. Deşertăciuni ce lungesc agonia.
Emil Belu este scriitor și trăiește în Canada.
Foto: wikimedia commons
